Din orice perspectivă am privi, sensul ultim al vieții omului pe pământ este definit de acest cuvânt rotund: împreună.
În ce ne privește pe noi, pare că soarta ne-a fost să fim născuți sub acest semn al împreună-trăirii. Oricum și din orice direcție am privi spre trecutul nostru ca popor, momentele ce ne definesc ne-au adunat, mereu, într-o albie.
Am izbândit pentru că am fost împreună, iar atunci când ne-am poticnit, am putut să ne ridicăm și să mergem mai departe doar din pricină că acest cuvânt – împreună – ne-a fost întipărit în minte și în inimă.
Aceștia am fost.
Mai suntem, oare?
Să vedem!
Ne numărăm printre țările cu procentul cel mai mare de divorțuri într-o Europă care, nici ea, nu se simte bine la acest capitol.
Siliți să-și ia lumea în cap, sute de mii de români își părăsesc, anual, părinții care, culmea, chiar ei își îndeamnă odraslele să plece. Doar-doar vor găsi un loc unde viața lor să aibă rost.
De ceva vreme, pe oriunde îți întorci privirea în dulcele plai mioritic, vezi, mereu – mereu, același peisaj: oameni trecând unii pe lângă alții, cei mai mulți cu ochii lipiți de ecranul telefonului „inteligent“. Preocupați, încruntați, nici surâsul nu le mai luminează fața.
Să ne dăm binețe, ei ași, nu mai avem chef!
Ce să te mai aștepți la un „Bună ziua, ce bine că te văd sănătos!“ ori „Hai să trăiești, vecine, ce-ar fi să ne vedem la o cafea…!“.
Când, în străinătate fiind, am văzut la o masă, într-un restaurant, o familie – mama, tata și doi copii – așteptând să fie serviți, toți patru cufundați în butonarea tastaturii telefoanelor, mi-am zis că așa ceva, „la noi“, nu va fi posibil.
Și totuși…
N-a trebuit să fac nici cel mai mic efort. Odată, mi-a ieșit în cale sub forma unei domnișoare care, aținându-mi calea cu nasul în telefon, mi-a oferit numai știu ce produs, la… promoție. Nu și-a ridicat nici o clipă privirea de pe ecranul telefonului. N-a sesizat nici măcar că am plecat de lângă ea. Altădată, pe o bancă, în parcul de pe malul Mureșului, doi adolescenți – un băiat și o fată, frumoși amândoi – unul lângă celălalt, dar despărțiți de o imensitatea căscată între celularele pe care le butonau frenetic. Ăsta să fie viitorul? Așa să ne imaginăm de-acum înainte să fim „împreună“?!
Dar nici cei ce au îmbătrânit nevoiți fiind să dârdâie, să aștepte „împreună“ să „vină curentul“ sau „să se dea“ carne, făină și mai știu eu ce, nici măcar lor nu le mai arde de așa ceva.
Chiar dacă s-a dovedit că doar îndreptându-și spinarea și ridicându-și glasul împreună au putut alunga răul din bătătură, acuma, gata, fiecare în bârlogul său cu termopane și centrală proprie. Nici la țară nu-i mai vezi, serile de vară, pe laviță, în fața casei. De-acuma are tot omul DIGI, cu cine știe câte canale și le e de ajuns. Vorbesc ăia de pe micul ecran, iar ei tac estetic, tot mai cocârjați de însingurați ce sunt.
„Împreună“ pare să devină, pe zi ce trece, o povară.
La ce bun să-l mai suport pe celălalt în preajma mea? Dacă e „purtător de COVID“? Mai bine nu. Să-și lase prietenia la ușă, o ridic după ce mă conving că nu-i infectată sau, fie, să-mi spună ce are de spus la telefon. De văzut, ne putem vedea pe WhatsApp. Ori pe Skype…
Ce dacă ne ne mai simțim aproape? Ce dacă nu ne mai dăm mâna și nici nu ne mai mângâiem? Vai dragă, dar nu se mai poartă…
Nu ne mai îmbrățișăm. Iubi, romantism desuet, nu ține!…
Toate astea în timp ce distanțele dintre noi se măresc cu o viteză de neînchipuit, undeva, nici nu are importanță unde, niște băieți deștepți își freacă mulțumiți mâinile: totul se derulează exact conform planului.
Care plan?
Foarte simplu: „Desparte-i drace și stăpânește-i!“.
Silviu Rațiu
