Magazinul, situat ultracentral, arată foarte bine: luminos – și peste zi și la orele serii – mobilier în roșu și alb – culorile firmei –, totul pare făcut pentru ca cine intră acolo să se simtă bine primit și să aibă satisfacția unui demers reușit.
Așa am crezut și eu. Până când…
Voiam să pun o întrebare. Simplă de tot, aș zice, una banală.
Să fi fost pe la ora 18.00. În magazin, niciun client. Doi băieți cu însemnele firmei la vedere – fără ecusoane cu numele lor, probabil din exces de modestie -, blocând intrarea.
Mă lasă, totuși, să intru, moment în care unul din ei, își ocupă locul la pupitru. Observ că mai sunt vreo doi băieți, tot de-ai firmei. Discutând preocupați sau, poate, făcând un schimb de experiență pe tema: cum să întâmpini clienții în mod civilizat și politicos.
„Bună seara! Aș vrea să întreb ceva” – zic.
„Mai întâi mergeți dumneavoastră și scoateți un bon de la automatul din colț… acolo, mai în fund…” – îmi zice zîmbărețul de după pupitru.
„Bine, dar eu vreau doar să…”.
„Îmi pare rău, mergeți și luați bonul”.
Privesc în jur, în magazin nu e, totuși, nimeni care să semene a client în afară de mine. Iar eu am de pus doar o simplă întrebare.
„Asta e procedura” – îmi gângurește el.
În regulă, merg să scot bonul. Tastez „persoane juridice” – contractul meu e pe firmă – și-mi iese, prompt, un bonuleț. Numărul 61. Sau 16, nu are importanță acum. Ăst timp îmi zic „ar mai lipsi să-mi spună feciorul că trebuie să aștept până ce-mi vine rândul…”.
Nu-mi zice asta. Mă lovește în moalele capului cu un zâmbet căruia nu-i găsesc, pe loc, un calificativ: „Acuma, dacă ați tastat ce ați tastat, va trebui să așteptați până o să vă cheme colegul meu, cel de la pupitrul din fund, pentru că el e cu… persoanele juridice… Eu sunt cu persoanele fizice… și cum vă spuneam, la noi…”.
Da, știu, așa e procedura!
Bine dar, eu am de pus o simplă întrebare, îmi zic, dar el, parcă citindu-mi gândul, punctează, nu fără o umbră de iritare în glas: „Nu, eu nu pot, știți, la noi asta e, v-am spus doar…”.
Chiar dacă nu-i nimeni altcineva în tot magazinul? Și chiar dacă nici măcar nu m-ai întrebat care ar fi fost întrebarea pe care doresc să o pun?
Nu-i vorbă, a zâmbit tot timpul cât s-a derulat scena, un zâmbet zeflemitor, o superioritate nedisimulată: vezi bine, el are cămașă brodată cu emblema firmei, are pupitru, și, dacă n-am apăsat pe tasta care trebuia, mă are la mână, cum ar veni… Că nu are strop de politețe sau, și mai rău, simț de comerciant – „Cu ce vă pot ajuta?” e valabil numai la alții, nu și în feuda lui – asta, deja, e o cu totul altă chestiune.
Am ieșit amețit din magazin, n-am mai așteptat să mă cheme „colegul de la persoane juridice”, iar pe drum, până acasă, m-am tot întrebat cu ce i-oi fi greșit?!
Ajuns acasă, m-am privit îndelung în oglindă, să văd dacă, zău așa, am o figură de fraier sau nu. Eu zic că nu, dar cine știe, el o fi având alți ochelari…
În timp ce îmi sorbeam ceaiul de seară, mi-am adus aminte de Eugen Ionesco și mi-a venit să dau o fugă să-i spun zâmbărețului că a întârziat: a inventat altcineva teatrul absurd. Acum foarte mulți ani!
Că ar fi mai bine să-ncerce altceva: de pildă, să plece de la firma care l-a pus acolo ca să promoveze un profesionalism de clasă.
Să lase locul unuia care știe ce-nseamnă să respecți clientul, chiar dacă nu are bon, sau nu l-a tras pe cel potrivit și care, insist, ar vrea să-ți pună doar o întrebare. Banală.
Dar el, sunt sigur, nu va pleca. Unde altundeva ar mai putea el să poarte camașă albă, să aibă pupitru și să-și etaleze zâmbetul acela infatuat!?
Post Scriptum: Pentru conformitate, tot ce am scris s-a petrecut în seara zilei de 6 martie a.c., la magazinul „Vodafone” de pe Bulevardul Revoluției, colț cu strada Cloșca.
Măcar de ar fi fost doar un vis urât.
Silviu Rațiu
Martie, 2018