Eu n-am să semnez petiția pentru eliberarea lui Gică Popescu. Nu că nu mi-ar păsa de fostul fotbalist emblematic al „generației de aur”.
Mi se pare că demersul nu are prea mari perspective. Și mai cred că e tardiv. O inițiativă motivată mai mult emoțional. După cum cred că emoțională – cel puțin – a fost și decizia adoptată săptămâna aceasta în cazul, celebru, din fotbalul românesc.
Să recapitulăm: niște oameni au încălcat legea, au fost trimiși în judecată, iar dacă vinovăția lor a fost dovedită fără urmă de dubiu, atunci, e clar, ei trebuiau să fie trași la răspundere. Adică, sub rezerva că au existat acele dovezi incontestabile, ei trebuiau pedepsiți. Cam asta ar trebui să fie mersul normal al treburilor în justiție.
După cum „normal” ar trebui să însemne și ca judecătorii să stabilească pedepsele după ceea ce legea și dreapta judecată impun. Mai concret, pedepsele ar trebui să oglindească într-o măsură clară și ușor verificabilă, raportul dintre gravitatea faptelor și pericolul pe care-l prezintă infractorul.
Asta zice legea, asta ar trebui să ne putem aștepta că vor avea în minte judecătorii. În toate cazurile, fără excepție!
Pedeapsa nu are de ce să fie nici prea blândă, dar nici excesiv de aspră. Și când spun „excesivă” mă gândesc în mod clar la riscul pe care-l reprezintă inducerea în deliberare a emoțiilor, a sentimentelor, a oricăror altor influențe externe care să ducă la aplicarea unor pedepse pe care atât cel pedepsit, cât și societatea, le vor fi resimțind ca disproporționate față de vină, atât cât e ea.
Pentru că, un lucru este esențial, atât în vechiul Cod Penal, cât și în cel nou: pedeapsa penală trebuie să urmărească cel mai tare, reeducarea infractorului, nicidecum să poată fi percepută ca un gest de răzbunare. Inutilă și contraproductivă. Pe principiul „Las că-ți arăt eu ție!”.
Din perspectiva celor de mai sus, am a spune că în cazul de săptămâna aceasta, legea a fost aplicată cel puțin curios. Sentința transmite opiniei publice un semnal că ceea ce a prevalat nu a fost rațiunea, ci emoția, iar lucrul acesta nu este bine.
Mai cu seamă că, în vremea din urmă, au mai existat și alte exemple. Și într-o direcție și-n alta.
Pedepsele din dosarul „transferurilor” sunt, evident, disproporționate. Cel puțin unele din ele. Dintr-un dosar în care, din punct de vedere strict omenesc, ar fi trebuit să fie unul banal, s-a ajuns ca cei implicați să fie trimiși după gratii pentru perioade ce vor conferi pedepsei un caracter excesiv punitiv, golindu-le, în felul acesta de funcția de reeducare.
Gândiți-vă că procurorul, cel care este reprezentantul intereselor societății în fața instanței, a apreciat că pentru cel puțin trei dintre ei, reeducarea ar fi posibilă și dacă nu ar executa pedeapsa! O astfel de atitudine ar fi trebuit să transmită un semnal că, din punct de vedere al societății, simplul fapt al condamnării celor aflați în față instanței ar fi suficient.
Am lucrat niște ani ca procuror, am formulat nu puține concluzii de condamnare la viața mea și pot spune că n-am avut niciodată pretenția absurdă ca judecătorul să urmeze orbește ceea ce am cerut în privința întinderii și modului de executare a unei pedepse.
Dacă ar fi fost așa, la ce bun judecătorul? Dar, să fiu iertat, nu s-a întâmplat niciodată ca între cele ce am cerut din partea acuzării să se afle, la final, într-o discrepanță atât de mare precum în cazul celor pentru care, săptămâna aceasta, procurorul de la Curtea de Apel din București a cerut pedepse cu suspendare. Distanța este, toți o vedem, mult prea mare și greu de explicat. Cumva, am putea spune și așa: societatea, reprezentată de procuror, a declarat public că, în cazul celor trei, nu este nevoie să fie vârâți la pușcărie, dar judecătorii au trecut peste ceea ce, vai ce cuvinte mari, ea, societatea a apreciat că ar suficient.
Nu știm încă ce motive vor fi găsit judecătorii pentru a ajunge la această soluție, motivarea va veni cândva, dar de rămas tot vor rămâne niște semne de întrebare. Nu puține.
De pildă, când să se mai aștepte cineva să i se recunoască circumstanțe atenuante dacă toate câte au pledat și continuă să pledeze în favoarea unuia ca Gică Popescu n-au fos suficiente pentru ca să poată primi o pedeapsă cu suspendare.
Nu pot încheia fără să-mi exprim speranța că în viitor vom fi mai puțin confruntați cu hotărâri pronunțate în mod evident sub imperiul unor emoții, al unui subiectivism greu de explicat – indiferent ce nume este scris pe coperta dosarului – și nu doar în respectul sacrosant al legii.
Nu de alta, dar atunci când judecata se face cu prea multă „inimă”, legea nu prea mai are loc, ceea ce nu-i cu nimic mai puțin periculos decât să nu-i dai voie și inimii să vadă omul confruntat cu legea.
Silviu Rațiu
Martie, 2014
CITITI SI: Punct și de la capăt. Dacă e așa, e grav
