Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Părinţi şi copii – riscul intoleranţei

sr editFace vâlvă în continuare şi, sunt sigur, e departe de a se rezolva curând.

Cazul familiilor de români cărora o instituţie a statului norvegian le-a luat copiii face presă, alimentează discuţii aprinse, scenarii de tot felul, manifestaţii de protest, într-un cuvânt, tacâm complet.

Ceea ce surprinde este vehemenţa cu care se pronunţă hotărâri de condamnare – a unora sau a altora – zgomotul pe care-l produc tot felul de lideri de opinie.

Şi toate acestea într-o ceaţă deplină privind date şi informaţii verosimile, credibile.

Pentru că puţinul pe care-l ştim nu este suficient. Iar dacă la aceasta se mai adaugă şi încărcătura emoţională absolut explicabilă, vom avea imaginea unei zbateri cu rezultate, deocamdată, precare.

Ce mă face să intervin în această discuţie?

Câteva idei pe care aş îndrăzni să le adaug celor care circulă în spaţiul public.

De pildă, observaţia pe care doresc să o fac privitor la modul cum a procedat acea agenţie norvegiană care a luat, fără prea multe discuţii, cei cinci copii şi i-a răspândit pe la familii de norvegieni. Cuvântul corect este „i-au risipit în patru vânturi”!

Fără nici o hotărâre judecătorească. Fără ca, în prealabil, soţilor Bodnariu să li se acorde beneficiul prezumţiei de nevinovăţie!

Principiu recunoscut din cea mai îndepărtată antichitate şi pe care, pare-se, Norvegia îşi permite să-l neglijeze. Norvegia, un stat despre care se susţine că ar fi un exemplu de civilizaţie înaltă! Creştină şi democratică!

Să poată fi aşa de vreme ce legea norvegiană permite situaţii de genul celei despre care vorbim? Să poţi lua nişte copii de la părinţii lor fără ca aceştia să fi fost declaraţi, în prealabil, vinovaţi, dincolo de orice dubiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă?!

Iar mai apoi, să-i pui pe părinţi în situaţia de a-şi „dovedi nevinovăţia”, când ei, după lege, nu au această obligaţie?!

O altă chestiune: ai luat copiii de la părinţii „abuzivi” şi i-ai dat – temporar, zici tu agenţie norvegiană – unor familii autohtone. Dar nu pe toti împreună! Pe fiecare în altă parte! Iar pe sugar, l-ai luat de la sânul mamei, să fie alăptat de nu se ştie cine ori, poate, chiar înţărcat. După te miri ce metode „ştiinţifice”!

Ştim că, în lumea civilizată, chestiunile privitoare la creşterea şi educarea copiilor sunt reglementate de legi adoptate, la unison, cu luarea în considerare a ceea ce limbajul de specialitate a definit „interesul superior al copilului”.

Corect. Dar să-mi răspundă şi mie cei de la agenţia aceea norvegiană, în ce măsură este protejat interesul superior al acelui prunc de ţâţă pe care-l lipseşti de căldura sânului mamei lui!?

Şi cum s-au gândit ei să promoveze acelaşi interes superior al celor cinci fraţi pe care i-au risipit în tot atîtea familii de părinţi „surogat”. Plătiţi pe ştat de plată, să se ocupe, fiecare, de câte unul din fraţi.

Dar nu de toţi laolaltă, aşa cum ar fi, să iertaţi, normal. Dacă sunt pruncii aceleiaşi mame şi aceluiaşi tată. Bun, rău, cum o fi! Dragoste pe bază de remuneraţie la schimb cu dragostea unui părinte, chiar imperfectă cum o fi fost ea!

Care să fie logica acestei politici a autorităţilor norvegiene? A creşte un copil în orice alte condiţii decât în sânul propriei familii – imperfectă dar, să fim de acord, perfectibilă! – să reprezinte „soluţia” viitorului?!

Şi aici mai vine un gând.

Putem fi de acord că soţii Bondarciuc au aplicat corecţii corporale copiilor lor şi că lucrul acesta, potrivit standardelor pedagogice moderne, nu este în regulă.

Putem accepta că, într-o atari situaţie, este nevoie de intervenţia corectoare a societăţii şi că, de vreme ce tot există instituţii desemnate în acest scop, acestea să-şi facă datoria.

Dar, nu cumva acolo, în Norvegia, lucrurile au scăpat de sub control de vreme ce, iată, informaţiile despre o practică statornică de „confiscare” a copiilor, fără nici o judecată, au ajuns să deseneze o realitate cotidiană?!

Presa a scris că ar fi peste 10.000 (!) de copiii luaţi de la părinţii lor în Norvegia! Asta e, orice s-ar spune, cam mult pentru o ţară de mărimea Norvegiei. Care-şi mai zice şi creştină şi democrată. Să nu existe nici o altă măsură care să ajute părinţii „căzuţi în greşeală” să-şi corecteze atitudinea?

Nu cumva se sare prea uşor peste formele care să-i facă să înţeleagă rigorile educative locale pe care, apoi, odată deprinse, să le aplice – în colaborare cu instituţiile respective – în educaţia copiilor!? Şi atunci, dacă se ajunge atât de uşor la ridicarea copiilor de lângă părinţi, să nu credem că, în realitate, există şi un alt interes al respectivelor instituţii? A statului norvegian, până la urmă?!

Nu ştim cum se va sfârşi odiseea copiilor români separaţi de părinţii lor în Norvegia dar ştim un lucru pe care tare m-aş bucura să-l înţeleagă inclusiv funcţionarii care, acum, par că se joacă de-a Dumnezeu cu acei copii: dragostea la care suntem îndemnaţi prin învăţătura lui Christos înseamnă, printre altele, să nu aduci suferinţă aproapelui tău.

Indiferent de ce naţie ar fi, de vârsta lui, de limba pe care o vorbeşte şi, culmea, chiar de ţi-ar fi greşit cu ceva! Găsim în Scripturi un îndemn pe care, poate, ar trebui să-l reamintim şi prietenilor noştri norvegieni: pentru că ştie că suntem slabi şi predispuşi la greşeli de tot felul, Dumnezeu, prin Cuvîntul ne învaţă să fim răbdători unii cu alţii, să ne „îngăduim în dragoste”, cât ţine de noi.

Mai ales, de dragostea pentru aproapele, sădită de Christos, prin jertfa Sa în inima fiecăruia.

De ce ne-am lua noi, de oriunde am fi şi orice limbă am vorbi – şi de la cine – dreptul să facem altfel?!

Silviu Rațiu

Ianuarie, 2016

CITITI SI: 2.000 de arădeni, alături de familia Bodnariu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.