Ziarul electronic al arădenilor

Cuvinte grele la români: „De morţi, numai de bine”

Căutând să aflu cât mai multe despre moartea lui Anthony Bourdain, am dat şi peste nişte site-uri care permiteau comentarii ale cititorilor.

(În paranteză fie spus, acest mod de a stimula – controversat şi discutabil – apetitul natural al oamenilor pentru comunicare mi se pare unul din lucrurile pozitive ale revoluţiei IT. Dacă n-ar face altceva decât să ne stimuleze cheful de a articula nişte idei şi de a le lansa către ceilalţi şi tot se cheamă că ne ajută să nu uităm să rotunjim sunetele în cuvinte. Iar acolo unde mai există cuvinte, există speranţă).

O ştie tot românul amator de privit la televizor: numitul Anthony Bourdain a reuşit să-şi facă destui neprieteni, de când cu filmul realizat în România. Şi în care a prezentat, deopotrivă, o imagine deformată şi îndeajuns de răuvoitoare despre români. Că despre România – un loc cu adevărat binecuvântat de Dumnezeu! – a „vorbit” doar în fugă şi, cumva, din vârful buzelor şuguiate a înjurătură.

Le ştim pe toate astea şi cei care au vrut, au putut să afle şi argumentele împricinatului. Deloc nefundamentate dar nu îndeajuns cât să-l exonereze de vină.

Atât timp cât s-a aflat printre noi ar fi fost vreme destulă să-i spunem de la obraz, tot ce ne doare. Unii, laudă lor, au şi făcut-o. Cu subiect şi predicat.

Şi acum vine „of”-ul: năravul ce se prinde de noi ca un scai, la răstimpuri şi mai cu seamă când ne mai moare cineva. Neam, prieten ori, pur şi simplu „cineva”.  Când pleacă şi – vorba boxerilor – „eliberează ringul” –  ne trezim – mulţi viteji de conjunctură – să-i trântim în faţă toate câte, zicem noi, ni le-a făcut ăl de a plecat. Rechizitorii nesfârşite, pomelnice groase.

Mulţi dintre noi se trezesc riguroşi, vindicativi, morali şi neapărat mari iubitori de dreptate. Care, nu-i aşa, trebuie spusă. Răspicat şi neîntârziat!

Dreptate?

Care dreptate?

Dreptatea ta. Asta trebuie spusă, acum şi aici, chiar de ar fi ca locul să fie la căpătâiul mortului.

Nu mai contează că celălalt, ăl de a plecat, nu-şi mai poate prezenta dreptatea lui.

E lucru ştiut: fiecare dintre noi are dreptul la partea lui de dreptate. Cât trăieşte, o poate susţine şi, lucru esenţial, şi-o poate apăra. Are dreptul de a demonstra că el are dreptate şi că asta e cea „adevărată”, cea valabilă, cea de luat în seamă. Ca să nu vorbim de faptul că, atât timp cât este în viaţă, are şi dreptul la recurs. Are dreptul să meargă până în pânzele albe. Să meargă – ce lucru banal pentru cineva care există?! Dar pentru cel ce a părăsit ringul…?!

Şi iată că vine, din nou, înţelepciunea populară şi ne luminează. Acolo unde noi suntem tentaţi să punem tăişul raţiunii pure, ea ne aduce din adâncuri ecouri de simţ moral, de bunătate prefirată  din firicele de nisip scurse aproape ireal de încet din clepsidră: măi omule, tu nu vezi că „celălalt” nu mai poate vorbi? Că nu mai poate ridica în apărarea lui nici măcar un scâncet firav?

Cum să-l mai loveşti? Chiar de-ai face lucrul acesta cu îndreptăţire, nu-ţi dai seama că e prea târziu?! Singurul care va resimţi durerea poţi fi tu: că n-ai putut sau – mai rău  – că nu ai îndrăznit s-o faci atunci când l-ar fi putut durea. Sau, când ar fi putut riposta.

Acuma, zice bătrânul înţelept, tot ce ar fi bine să faci, ar fi să cauţi să dezvălui despre cel plecat măcar o rază cât de mică de lumină din ceea ce şti despre el.

Iar dacă nu-i rost să găseşti nici măcar atât, fii înţelept şi taci.

Nu degeaba a rămas din bătrâni că mare valoare mai are tăcerea. Mai cu seamă atunci când ţine loc de urâtul, de răutatea, de pizma din noi.

E, ascultă, de aur!

Silviu Rațiu

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.