Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Trist

sr editDa, cultura arădeană trăiește momente de mare tristețe.

Despre ce este vorba?

Reconfirmarea unui sărman director de instituție culturală a ajuns să țină – prin scandalurile pe care le-a provocat – capul de afiș al presei locale o grămadă de vreme, iar lucrul acesta nu este bun! Cel puțin nu în contextul în care s-au petrecut lucrurile.

După cum nici numirea sau desemnarea – cum vreți dumneavoastră să-i ziceți – a unui director de instituție culturală pe orice alte criterii decât pe cele de performanță, nu este un lucru care să intre în ordinea normală a lucrurilor!

Să mă explic!

În zilele noastre – dar nu numai – fenomenul cultural nu poate fi extras din sfera businessului decât cu riscul de a demonstra o naivitate ridicolă.

Cultura a fost, întotdeauna, legată și de interesul financiar și numai o societate care și-a negat dreptul de a trăi în realitate – vezi societatea imaginată de corifeii „epocii de aur” – a putut susține ca arta, cultura, se pot face exclusiv din „conștiință” și cu stomacul chiorăind de foame!

De aceea, susțin că, în numele întoarcerii la normalitate, este cazul să introducem și în domeniul artei, al culturii, criterii de performanță în care elementul profit să fie așezat – alături de respectul pentru semeni – la locul care i se cuvine.

Și încă unul foarte important. O demonstrează, un exemplu notoriu, la îndemâna oricui: Andre Rieu și orchestra sa. Omul acesta – un foarte bun violonist – nu merge nicăieri unde nu iese profit. Pentru el, pentru întreaga echipă care face posibil „miracolul” și pe care, da, el o „manageriază”.

În așa fel încât treaba merge și toți sunt părtași, cu trup și suflet, la succes.

Dar, ca să rămân la acest exemplu, dacă cineva își închipuie că Andre Rieu a ajuns manager după ce a fost „examinat” de o… comisie numită pe criterii politice, este ori naiv ori… Dar mai bine să lăsăm etichetele!

Așa și cu postul de manager al Filarmonicii.

Cum se justifică prezența într-o „comisie” de examinare – ce invenție ridicolă, ea însăși – niște persoane al căror simplu și unic merit este că, pentru o vreme, ocupă un post de consilier municipal. Fără a fi demonstrat vreodată că au calități și competențe manageriale, dar mai ales, că se pricep la ce înseamnă o instituție profesionistă de cultură?!

Care să fi fost cunoștințele de specialitate – muzicală, dar și managerială – în baza cărora respectivele persoane au putut să aprecieze ce și cum cu performanța… „catindatului”?!

Ah, da, au fost și doi (?) manageri artistici.

Într-o comisie cu nici nu știu câți membri, care să fi fost greutatea voturilor celor doi? Aș fi curios să aflu argumentele pentru care cei doi, au acordat notele pe care le-au acordat. Mai ales dacă avem în vedere și atmosfera în care s-a desfășurat „verificarea”.

Cu alte cuvinte, până la urmă ceea ce a prevalat a fost votul politic. Interesul de „partid”. Nu are importanță al cărui partid, până la urmă. Ce să aibă în comun interesul politic, directiva meschină, trasată într-un cabinet oarecare, cu arta?!

Ceea ce este de necontestat în toată istoria aceasta este următorul fapt: din pricina unui vot care nu are nimic comun cu fenomenul, un personaj contestat de de opinia publică, dar mai ales de colectivul instituției în fruntea căreia a fost reconfirmat, a fost impus cu forța unor argumente ce țin de orice altceva, numai de interesul amatorilor de muzică din oraș și al „pălmașilor” din Filarmonică, nu.

(Aici aș vrea să spun că m-aș bucura să nu mi se servească argumente de genul concertelor din Pădurice sau al altor manifestări mai mult sau mai puțin… câmpenești, pentru că, să fim serioși, într-o lume civilizată, nu acesta este rostul unei orchestre filarmonice!)

Dar, până la urmă, ce contează? Important e că a mai fost bifată o acțiune politică a unora care reprezintă pe oricine, numai pe locuitorii Aradului, nu.

Mă întreb ce vor mai zice consilierii care, prin votul lor, vor fi contribuit la un deznodământ provizoriu al acestui serial grotesc în care Filarmonica – ca emblemă a orașului – apare ca un personaj tragic, atunci când în sala de concerte se va auzi doar bâzâitul camerelor video montate de (încă) managerul instituției pentru nici nu se știe ce motiv anume.

Și, vedeți, asta e trist. Foarte trist.

Silviu Rațiu

Iulie, 2015

comentarii

One Comment

  • Parneava

    Un punct de vedere excelent argumentat.Si mai ales,lucru foarte important,se simte ca ati scris nu numai cu pixul,dar mai ales cu “sufletul”.Felicitari.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.