Ziarul electronic al arădenilor

Punct şi de la capăt. Olimpice

La câteva minute după victoria adolescentului (?) Keshorn Walcott, la aruncarea suliţei din cadrul concursului olimpic de la Londra, mă sună un prieten, fost atlet:

„Unde era Trinidad Tobago atunci când, la Olimpiada de la Tokyo, Mihaela Peneş – o româncă de 18 ani – câştiga titlul olimpic la aruncarea suliţei?

Şi unde era Bulgaria când finala Cupei Campionilor Europeni la volei era jucată, în complexul expoziţional din Bucureşti, de Dinamo şi de Rapid… Bucureşti?

Unde erau Franţa, Coreea de Sud, dar şi Spania, când naţionala României câştiga de patru ori titlul mondial la handbal băieţi?

Toţi ăştia şi-au petrecut serile bucurându-se de strălucirea unor medalii olimpice cucerite, la Londra, ca preţ al trudei, sudorii şi, uneori, suferinţei.

Noi?

Petrecem şi noi, ba bine că nu!

Asudăm din greu pe terase, la ştrand, prin mall-uri, în străluicrea multicoloră a cocktailurilor, a „Ciucaşului”, ”Timişorenei” sau mai ştiu eu cărui soi de bere. Alţii, în faţa ecranelor – tot pe terase, că din astea avem destule  – făcând galerie. Celor din Trinidad, din Insulele Virgine, din Kenya, din Bulgaria, din Franţa sau de unde-or fi sportivii participând – şi câştigând – la Olimpiadă”.

Ce să ştiu să-i răspund?

Că Sanda Izbaşa, Cătălina Ponor, se gândesc la retragere, că antrenorul Roman, de la canotaj, demisionează şi nici cuplul Belu-Bitang nu se simte bine?!

Că, prin repetatele „reforme” ale învăţământului, în România sportul a ajuns să fie un fel de măr otravit? Numai bine de evitat, dacă se poate?! Că săli de sport au fost construite anapoda, în sate părăsite ori locuite de o mână de octogenari, bune doar ca să servească drept loc de distracţie pentru „prieteni”? Că lumea, şi aşa pe cale de dispariţie a sportului de performanţă, este răvăşită de scandaluri căutate cu lumânarea sau, uneori, chiar provocate de o anumită parte a presei?!

Nu mai este un secret pentru nimeni: românii nu mai sunt prea interesaţi (nici) de sport. Bucuria victoriei, mândria de a fi mai bun decât celălalt, nu mai constituie teme pe care copiii, adolescenţii români să le mai considere subiecte cu care să merite să-şi piardă vremea. Cel puţin nu atunci când aceste lucruri ar însemna afirmarea într-o ramură sportivă. Şi ce dacă obţin o medalie olimpică, de vreme ce, ajuns acasă, mă aşteaptă bârfa, scandalul, murdăria unei vieţi guvernată de mediocritatea ajunsă, cum-necum, în fruntea bucatelor?!

Că activitatea sportivă poate contribui la asigurarea unei dezvoltări fizice şi mentale armonioase, nici nu mai are sens să vorbim. La ce bun un corp sănătos şi, cu atât mai mult, o minte sănătoasă, învăţată să câştige prin muncă şi prin fair play, când titlurile academice „se cumpără”, când averile se „obţin” prin furt, şantaj, evaziune şi abuz?!

Olimpiada de la Londra abia ce s-a terminat. Am „dobândit” şi noi, românii, niscai medalii. Într-o notă fals – optimistă, am terminat pe un „onorant loc 26” în clasamentul pe naţiuni. Dar, parcă, mai multe au fost merele acre în coşul cu care delegaţia românilor a plecat către capitala Albionului. Ca să nu vorbim de faptul că au fost Olimpiade când România se clasa în primele zece naţiuni ale lumii ca număr de medalii!

La orizont, Olimpiada de la Rio de Janeiro.

Să aibă, oare, rost, să mai pregătim coşul? O mai fi cine să îl ducă până acolo?!

Silviu Raţiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.