De ani buni, pădurile României sunt ţinta unor atacuri pe care le putem numi, fără nici o teamă, barbare.
Deşi, dacă e să privim la consecinţe, mai că-mi vine să zic că-i jignim pe barbari. În urma lor a mai rămas şi altceva decât cenuşă.
Cineva care a fost în vara aceasta prin zona Harghita-Covasna îmi spunea că dealuri nenumărate sunt pelege. Mâini nevăzute le-au luat scalpul, dezonorând frumuseţi şi mândrii seculare.
Un altul mi-a povestit despre lucruri similare şi în Moldova. Nici prin preajma noastră lucrurile nu stau mai bine. Am văzut şi pe aici zone întinse în care drujba şi toporul au lăsat în urmă o linişte mormântală.
Apoi, ce să mai vorbim de coloanele nesfârşite de vehicule de toate tonajele, alungite pe drumurile ce duc spre graniţă: o hemoragie de neoprit cu arbori cândva falnici – sfidând cu îndreptăţită mândrie timpul -, ori arbori tineri, care n-au apucat nici măcar să se viseze codri ori, colea, o pădurice.
Tăiem, tăiem cu o îndârjire de sfârşit de lume.
Păduri particulare, păduri de stat, nu are importanţă, noi tăiem.
Motive, câte vrei. Numai când aud cuvântul „toaletare” şi mi se face negru în faţă ochilor.
Sau, la nivel mai mare, „primenire, împrospătare”. În alte părţi „igienizare” (auzi, păduri… igienizate!, de parcă ar fi vorba de… toalete).
În adevăr, nimic altceva nu contează decât banul. Acum şi cât mai mult. Cu efort cât mai mic şi fără nici o remuşcare pentru ce rămâne în urmă.
În regulă, îmi pot imagina că sunt locuri unde tăierile au o justificare. Că mai e nevoie, din când în când, să îndepărtăm ce e bolnav, îmbătrânit, mâncat de carii. Aşa să fie!
Dar, pentru Dumnezeu, de pus în locul celor tăiaţi, când ne apucăm să punem, oameni buni?
Silviu Rațiu
Octombrie, 2013
