Sloganul momentului este „Unificarea dreptei”. Nimic de zis, sună bine.
Pe scena politică internă, semănând mai degrabă cu încropelile ce înfloreau în zilele de iarmaroc prin târgurile românilor, e brambureală mare. O ştie toată lumea.
Unii care-şi zic de stânga şi care au tras ţara… pe dreapta, alţii ce-şi zic de dreapta şi care se caută prin colţuri pline de pânze de paianjen şi nu se mai găsesc de mici ce s-au făcut, populari, social-liberali, naţional-conservatori populişti, liberi-schimbişti, vorba lui Caragiale. Vorbe şi iar vorbe.
În adevăr, politica din România nu are culoare decât în materialele de propagandă. Atât. Temeiuiri ideologice? Prostii.
Liberalismul a fost frământat bine şi pus la dospit cu doze variabile de social-democraţie şi-un pic de naţionalism neaoş, conservatorismul a fost compromis definitiv atunci când mormântul lui Coposu a fost profanat (la figurat, desigur) de apariţia „partidului cu televiziune la scară” (a se citi P.C.), nici din naţionalismul de esenţă tare nu a mai rămas nimic de când cu falimentul tandemului Vadim – Funar, iar despre social-democraţie, ea a murit pe plaiurile mioritice înecată în sângele produs de explozia care a răspândit calamitatea baronilor roşii în toate colţurile ţării.
Aşa au devenit posibile alianţe contra naturii, precum CDR şi, mai ales, USL – o struţo-cămilă hidoasă în care am fost siliţi să investim timp şi mai ales voturi, din pricina pericolului iscat de învolburarea tandemului Băsescu-Udrea.
De 25 de ani, România promovează sisteme din afara sistemului, construcţii fără temelie şi fără structură, raportând realizări pe care nici hârtia nu le suportă – de aici succesul nebun al unor „furnizori” de realităţi din eter (adică de nicăieri), cum ar fi Antena 3, Realitatea TV şi altele.
Nimic nu pare să se închege din ceea ce ar trebui să fie un efort concret, corect plănuit şi realizat, pentru a umple viaţa ţării de lucruri pe care să putem pune mîna şi să spunem: „da, acesta este un lucru bun” sau „nu, nu este bun, hai să-l aruncăm, fără urmă de regret la coşul de gunoi”.
Din această pricină, la răstimpuri, reapar – sub formă reşapată – idei, personaje, tendinţe. Dictonul lansat de Solomon, „Nimic nu-i nou sub soare!”, se verifică în fiecare zi a vieţii politice din România.
A fost, ceva vreme în urmă, comandamentul „unificării stîngii”. Care „stângă”? – nimeni nu ştie, de vreme ce „stânga” este populată – şi susţinută întru supravieţuire – de exponenţii unui capitalism atât de sălbatic de ar putea constitui materie de studiu la înalte şcoli ale politichiei.
Acum, hai să „unificăm” dreapta.
Dar, pentru Dumnezeu, unde este dreapta politică în România. Unele partide ce se revendicau a fi „de dreapta” nici numele nu-l mai ştie lumea, altele – şi mă refer, cu tristeţe, la PNL -, se pregătesc febril să-şi facă ceea ce japonezii numesc „sepuku”, adică o sinucidere ritualică, PDL, să ne amintim, a început ca partid „de stânga”, pentru a deveni, peste noapte, „de dreapta”, prin aderarea – de un oportunism scandalos – la PPE şi uite-aşa, ajungi să îţi pui întrebarea – legitimă, chiar dacă destramă şi ultima brumă de speranţă – de unde atâta „dreaptă” politică în România.
Noua Republică? A mai auzit cineva de băieţii ăia supăraţi rău de tot pe nici ei nu ştiau cine! Forţa Civică? Să fim serioşi. Cu MRU pe post de purtător de drapel, n-au avut nici măcar şanse teoretice.
Desigur, în faţa zgălâmbăielii deşănţate a unui PSD îmbrăcat de sus până jos în falduri trandafirii – săracele flori, cum de nu-şi scot la vedere ţepii, să se dezbare de impostura ce foloseşte, prin plagiat neruşinat, frumuseţea lor delicată?! – e nevoie ca ţara să se pregătească de ripostă.
Să se pregătească de curăţenia de toamnă, când florile – oricât de frumoase ar fi – cată de ofilesc şi trebuie ajutate să părăsească scena. Cât mai onorabil, dar şi mai grabnic posibil.
Dar, pentru asta e nevoie, trebuie să fim de acord, de o alternativă reală, care să dea, cât mai curând, răspunsuri clare şi viabile, la marea problemă cu care ne confruntăm astăzi: ce punem în loc? Mai exact, pe cine?
Alternativa aceasta poate fi, în mod cert, una sigură: dreapta politică. Dar nu cea pe care o trâmbiţează, în dezmăţ, alde Udrea şi compania. Şi nici cea care promovează teme şi teze extremiste.
Avem nevoie de o dreaptă autentică, proaspătă, reală – nu doar cu numele şi cu sloganul! -, o dreaptă care să pună în mişcare energiile latente ale unui popor sătul să fie ţinut la coada vacii în condiţiile în care, prin istorie, dar şi prin prezent, el dovedeşte că are vocaţia de a ocupa un loc de onoare la masa cu bucate alese a Europei civilizate.
Silviu Rațiu
Mai, 2014
