Ziarul electronic al arădenilor

Author: Actualități Arad

Punct și de la capăt. NIMENI

Editorial
În România zilelor noastre, nimeni nu mai respectă pe nimeni! Să nu spuneţi că vi se pare o noutate, un... breaking news! Nici vorbă. Sindromul a devenit realitatea de lângă noi. Stă cu noi la masă, ni se urcă în pat, la culcare, ne dă jos din tren sau de pe şosea; e cu noi, e viaţa noastră. Nu-i vorbă de lipsă de respect ci, pur şi simplu, absenţa lui! N-aş putea spune că n-a existat respect pe la noi. Cum-necum, respectul făcea casă bună cu românul, indiferent de treapta pe care-l aşezase viaţa, talentul, râvna sau... norocul. Ceva s-a întâmplat în ultimii ani şi ne-am trezit că respectul a dispărut. Pur şi simplu. De parcă ar fi plecat, şi el, aiurea. Poate la cules de căpşuni, poate la făcut curăţenie prin casele bogaţilor din alte lumi. Stai la coadă şi ţi se urcă unul în

Cartofi la cuptor cu cârnați

Reteta zilei
Ingrediente: 2-3 cârnați picanți, un kg cartofi, delikat, sare, piper, boia de ardei, foi dafin, pătrunjel verde Mod de preparare: Se taie cârnații și cartofii felii și se așează în tavă. Se presară deasupra sarea piperul, delicatul, boiaua și foile de dafin. Se pune apă cât să-i acopere și se dă la cuptor la foc mic circa 40 minute. Când a scăzut toată zeama și cartofii s-au fiert se presară pătrunjel verde și se pot servi. sursa: caietulcuretete.com

I left my heart – locuri de suflet (IV)

RO - vigneta
Paris, în octombrie. Undeva în cartierul latin. Mulţime de librării. Unele, mari, lăbărţate de la un colt la celălalt. Altele, mărunte, modeste, retrase în umbra unor parasolare decolorate. Cineva a uitat să le strângă, deşi soarele se mulţumeşte mai mult strălucească. Căldură? A fost de-ajuns în vară. E greu să te decizi. Şi, totuşi, ca unul care nu-şi poate învinge curiozitatea, dar nu are prea mulţi bani de cheltuit, trec pragul uneia dintre cele pe firmamentul căreia stă scris că oferă şi cursuri universitare, cărţi de specialitate. Nu mă aştept la cine ştie ce îmbulzeală. Afacere de nişă, vorba aia, nu prea bănoasă şi nici prea căutată. După doi paşi, prima surpiză: podeaua este acoperită cu mochetă. Cât ţine magazinul. Nu din aceea scumpă. O culoare care să ţină la tăvăleală

Punct și de la capăt. Fraieri de serviciu?

Editorial
De ani de zile pierdem grămezi de bani din cei alocaţi de UE. Cu toate acestea, nici Consiliul Europei, nici vreun alt organism al UE nu pare să fie interesat mai mult decât să ne arate degetul. Să ne fi ajutat, că îşi puteau da seama, avem nevoie. Nu de alta, dar subiectul vorbea despre bani. Banii lor. În vară, Parlamentul decide suspendarea preşedintelui Traian Băsescu şi, dintr-odată, ca trezit din somn, balaurul UE s-a repezit peste noi, tunând şi fulgerând. Cu pumnii şi cu picioarele. Aş zice, lovind deliberat şi în mod repetat. Cu o furie inexplicabilă pentru cineva care propovăduieşte legea şi ordinea. Fără să-i pese în cine dă. Şi cu ce consecinţe. După ce a pus căluş în gura a peste opt milioane de români, un oarecare Barosso – fost comunist portughez „convertit”, numai el

I left my heart – locuri de suflet (III)

RO - vigneta
Moneasa. Aş putea zice - parte importantă din viaţa mea. Prima vacanţă - eram, încă, la grădiniţă. Şi-apoi, nici nu mai ştiu câte. Chiar şi atunci când locul nu era... frecventabil. Ştrandul – un ochi limpede, cât să se poată reflecta tot cerul, în august, când ploile vin rar şi durează puţin. Popicăria – un loc plin de umbre dragi, unde se mai aude trosnetul ultimei bile săltând ultimul „lemn”, covârşit, cumva, de însingurare. Pavilionul 1 – arhitectură plină de fast- marmura şi bronz din belşug -,dezbracată, pas cu pas, de podoabe, amintirea unor baluri cu pantofi de lac şi crinoline. „Ciuperca” – alcătuire ca dintr-un film de copii, unde pluteşte şi azi amintirea aromată intens a unor cafele lungi până-n noapte, cu prieteni. Nu puţini. Cândva, nişte nebuni frumoşi au dese

O poveste

RO - vigneta
„Starbucks”, în Timişoara, sâmbătă după amiază… Forfotă mare, rumoare. Aburul cafelei stârneşte pofta de discuţii. Orice. Cât ţine cafeaua. De undeva, vocea nazală a lui Willie Nelson şi-un cântec – licăr de lumină: „Blue sky”. Într-un colţ mai retras, el – spre optsprezece, îl simt aproape bărbat -, ea – şaisprezece, în mod sigur – femeia din ea dă semne de viaţă. El – îndrăgostit. Citeşti întreaga poveste din felul cum o cuprinde cu privirea. Când şi când, o mângâiere scurtă pe braţul gol – adiere de petală stârnind fior de mătase lucioasă. Ea – leagă cuvinte în fraze vaporoase - nimicuri preţioase. Stânjenită? Nu! Cochetă. E frumos acum, soarele blând de septembrie desenează umbre tot mai lungi, ca nişte mângâieri care să-i ascundă într-un joc tainic, numai al lor. E bine ac

I left my heart (II)

RO - vigneta
Ca orice călător, am petrecut şi eu, opriri. Pe ici, pe colo. Destule. Cât despre inimă, ei bine, mi-am mai lăsat şi eu fărâme din ea. Destule. De-o fi să avem vreme, o să-ncerc să pun în lumină câteva din ele. Ce rost are bucuria, dacă nu e împărtăşită? Prima care-mi vine în gând: Botiza. Locul unde m-am bucurat că timpul se mai şi opreşte, fără să bată pasul pe loc. Am petrecut acolo câteva zile ca-ntr-o mângâiere. A doua zi după ce am ajuns, am învăţat salutul. Când să apuc să zic „Bună dimineaţa”, cel ce venea spre mine mă-ntâmpină cu un „Lăudăm pe Isus” luminos şi plin de putere. N-apuc să mă dumiresc şi femeia cu care ieşisem după cumpărături – gazda casei – mă surprinde cu un „În veci lăudăm, Amin!”, la fel de luminos şi de puternic”. Aşa ne salutăm pe aici, aşa am

I left my heart…

RO - vigneta
Nu, nu în San Francisco, aşa cum spune cântecul. Pentru că în San Francisco nu am fost. Încă. Sunt, însă, o mulţime de alte locuri pe unde, aflându-mă, vremelnic, mi-am lăsat câte o bucurie, câte un gând de recunoştinţă, o mirare, o supriză, un dor. Suntem legaţi de locuri. Chiar dacă viaţa nu-i altceva decât o forfotă neostoită, o zbatere, o alergare, un zbor. Nu suntem altceva decât nişte călători: venim de undeva, păşim cât păşim şi-ntr-un final ajungem la capăt. Unii, prea devreme, alţii, mai încolo, mult după asfinţit. Nici nu ştii dacă-i noroc sau nu. Iar dacă tot călătorim, mi se pare firesc să putem face o listă cu locurile unde ne-am mai şi oprit. Pentru o vreme sau pentru mai mult. Şi,chiar să fi fost doar cât o străfulgerare, şi tot ne-am legat de fiece trecere, de fiec

Să te mai miri?

RO - vigneta
„Eu am nevoie de oameni obraznici, oameni care mă «challengeuiesc». Dacă ai vânzători cuminţi, ăia nu-s vânzători! Ei trebuie să funcţioneze pe principiul «mai bine ne cerem scuze decât să cerem voie!»”, spune, apăsat, Tiberius Popa într-un interviu publicat de un cunoscut ziar on-line din Bucureşti. Tiberius Popa, pentru cine nu-l cunoaşte, se revendică a fi un oarece director la o firmă multinaţională din domeniul telecom. Iar propoziţiile de mai sus reprezintă, după câte am înţeles, chintesenţa filozofiei sale profesionale. Să nu ne mai mirăm dacă, într-o bună zi, în numele acestor principii, ne vom trezi cu oamenii lui T.P. – sau ai altui „manager” de tipul acestuia – dând buzna în casele noastre şi, după ce ne vor fi dat, obraznic, în cap, să-şi ceară, smeriţi, scuze… Viit

Punct și de la capăt. Şi cu noi cum rămâne

Editorial
Victor Ponta a fost la Bruxelles. De parcă nici nu ar fi fost. Cu o seară înainte, foarte viteaz din vorbe, mai-mai că te-ar fi lăsat să speri că va da cu pumnul în masă şi va pune lucrurile la punct. (Îl şi vedeam purtat pe braţe, de la Otopeni până la Palatul Victoria, ca un erou.) Aşa cum se aştepta de la el tot românul, sunt sigur. Măcar să-l fi auzit că-i toarnă portughezului năduful şi frustrarea îndreptăţită a celor peste 8 milioane care au votat la referendum. Adică a celor care au avut naivitatea să creadă că, în Europa lui Barroso, Redding şi coana Merkel,votul mai este o componentă fundamentală a democraţiei. A celor care, proşti, îşi mai închipuie că cei care conduc Uniunea Europeană – acest avorton de struţo-cămilă – au în cap altceva decât să-şi păstreze, cu orice preţ,