Moneasa. Aş putea zice - parte importantă din viaţa mea. Prima vacanţă - eram, încă, la grădiniţă. Şi-apoi, nici nu mai ştiu câte. Chiar şi atunci când locul nu era... frecventabil. Ştrandul – un ochi limpede, cât să se poată reflecta tot cerul, în august, când ploile vin rar şi durează puţin. Popicăria – un loc plin de umbre dragi, unde se mai aude trosnetul ultimei bile săltând ultimul „lemn”, covârşit, cumva, de însingurare. Pavilionul 1 – arhitectură plină de fast- marmura şi bronz din belşug -,dezbracată, pas cu pas, de podoabe, amintirea unor baluri cu pantofi de lac şi…

„Starbucks”, în Timişoara, sâmbătă după amiază… Forfotă mare, rumoare. Aburul cafelei stârneşte pofta de discuţii. Orice. Cât ţine cafeaua. De undeva, vocea nazală a lui Willie Nelson şi-un cântec – licăr de lumină: „Blue sky”. Într-un colţ mai retras, el – spre optsprezece, îl simt aproape bărbat -, ea – şaisprezece, în mod sigur – femeia din ea dă semne de viaţă. El – îndrăgostit. Citeşti întreaga poveste din felul cum o cuprinde cu privirea. Când şi când, o mângâiere scurtă pe braţul gol – adiere de petală stârnind fior de mătase lucioasă. Ea – leagă cuvinte în fraze vaporoase…

Ca orice călător, am petrecut şi eu, opriri. Pe ici, pe colo. Destule. Cât despre inimă, ei bine, mi-am mai lăsat şi eu fărâme din ea. Destule. De-o fi să avem vreme, o să-ncerc să pun în lumină câteva din ele. Ce rost are bucuria, dacă nu e împărtăşită? Prima care-mi vine în gând: Botiza. Locul unde m-am bucurat că timpul se mai şi opreşte, fără să bată pasul pe loc. Am petrecut acolo câteva zile ca-ntr-o mângâiere. A doua zi după ce am ajuns, am învăţat salutul. Când să apuc să zic „Bună dimineaţa”, cel ce venea spre mine…

Nu, nu în San Francisco, aşa cum spune cântecul. Pentru că în San Francisco nu am fost. Încă. Sunt, însă, o mulţime de alte locuri pe unde, aflându-mă, vremelnic, mi-am lăsat câte o bucurie, câte un gând de recunoştinţă, o mirare, o supriză, un dor. Suntem legaţi de locuri. Chiar dacă viaţa nu-i altceva decât o forfotă neostoită, o zbatere, o alergare, un zbor. Nu suntem altceva decât nişte călători: venim de undeva, păşim cât păşim şi-ntr-un final ajungem la capăt. Unii, prea devreme, alţii, mai încolo, mult după asfinţit. Nici nu ştii dacă-i noroc sau nu. Iar dacă tot…

„Eu am nevoie de oameni obraznici, oameni care mă «challengeuiesc». Dacă ai vânzători cuminţi, ăia nu-s vânzători! Ei trebuie să funcţioneze pe principiul «mai bine ne cerem scuze decât să cerem voie!»”, spune, apăsat, Tiberius Popa într-un interviu publicat de un cunoscut ziar on-line din Bucureşti. Tiberius Popa, pentru cine nu-l cunoaşte, se revendică a fi un oarece director la o firmă multinaţională din domeniul telecom. Iar propoziţiile de mai sus reprezintă, după câte am înţeles, chintesenţa filozofiei sale profesionale. Să nu ne mai mirăm dacă, într-o bună zi, în numele acestor principii, ne vom trezi cu oamenii lui T.P.…

De o parte, Fanarul - abur moale, plutind aparent adormit în opulenţă cu parfum greu al divanelor acoperite cu persane groase cât un lat de palmă, aroma unei cafele izbucnită din nisipul fierbinte, cu caimacul revărsându-se peste buza fierbinte a ibricului, unduirea lascivă a cadânei, şerpuindu-şi nurii arămii în foşnetul mătăsii vaporoase – vis şi abandonare în umbra unui pumnal cu lama desăvârşită, pândind viclean din spatele unor perdele nicicând lăsate - nicicând ridicate. De cealaltă parte, susurul ca o părere al unei cupe de şampanie, risipindu-se – dulce-auriu - în penumbra răvăşită a unui alcov din cine ştie care…

A fost o vreme când existam doar ca şi gând: gândul lui, gândul ei, iar mai apoi, gândul lor. M-am născut – boţ de carne dând drumul primului gând c-un ţipăt s-ajungă până la cer. Nici nu m-am trezit de-a binele că m-au luat de  mână, să mă-nveţe: un gând şi încă un gând – un cuvânt. Un cuvânt şi înc-un cuvânt, o propoziţie. O propoziţie cu înc-o propoziţie – o poveste. Mai multe poveşti – o viaţă. De la o vreme, m-au lăsat să păşesc singur şi, surpriză, i-am simţit plângând, ca din senin. Trişti, când îmi zdreleam genunchii…

Pe la începutul anilor ‘90, în centru, un magazin de delicatese de-adevăratelea. Intreprindere îndrăzneaţă, la urma-urmei, dacă e să ne gândim ce ştiam noi despre... delicatese, după salamul cu soia şi după nechezol. Într-una din zile, o doamnă din „lumea bună”, îmbrăcată ca pentru concert: - Vai, dar ce surpriză şi ce de bunătaţi. Aseară, la kanasta – ştiţi, avem un cerc de doamne cu care jucăm kanasta! - mi-a spus vecina de la şase că aţi adus brânzeturi fine, franţuzeşti. -  Întradevăr, avem mai multe sortimente de brânzeturi franţuzeşti. Din care aţi dori? - Oh, ştiu şi eu, să…

Când văd o femeie frumoasă, apele mele interioare revin în matcă, se limpezesc, un susur abia auzit recheamă de departe pacea în lumina căreia aş putea construi poemul iubirii mele dintâi şi cea de pe urmă – oftă Poetul. Pentru mine – zise Pictorul – alunecarea unei femei frumoase în lumina unui amurg odihnindu-şi ultimele sclipiri culese din izbucnirea fierbinte a amiezii, este dansul iniţiatic la capătul căruia albul, trecând prin curcubeu, redevine alb, dar cât de  VIU?! Când o văd pe mama copiilor mei, căutând să desluşească sensul scâncetelor lor, scăpate printre două picături de somn, e ca şi…

„...lasă că-i bine şi-aşa, sănătoşi să fim... E una din expresiile cu care mă întâlnesc adesea în stările mele de vorbă cu românii pe care viaţa, meseria, sau, pur şi simplu întâmplarea, mi-i scoate în cale. Un fel de încurajare sau, mai ştiu şi eu, o vagă consolare pentru neîmpliniri, pentru picioare primite în fund de peste tot?! Încercare de a atenua gustul amar pe care ni-l lasă în gură apartenenţa de un loc unde lucrurile bune li se întîmplă mereu altora?! Nimeni nu pare să observe că-n timp ce noi ticluim, zâmbind stânjeniţi, pilule de încurajare-justificare-sedativ amăgitoare, nisipul din…