Pe la începutul anilor ‘90, în centru, un magazin de delicatese de-adevăratelea. Intreprindere îndrăzneaţă, la urma-urmei, dacă e să ne gândim ce ştiam noi despre… delicatese, după salamul cu soia şi după nechezol.
Într-una din zile, o doamnă din „lumea bună”, îmbrăcată ca pentru concert:
– Vai, dar ce surpriză şi ce de bunătaţi. Aseară, la kanasta – ştiţi, avem un cerc de doamne cu care jucăm kanasta! – mi-a spus vecina de la şase că aţi adus brânzeturi fine, franţuzeşti.
– Întradevăr, avem mai multe sortimente de brânzeturi franţuzeşti. Din care aţi dori?
– Oh, ştiu şi eu, să zicem că aş vrea din fiecare, să ne săturăm. Soţul zicea să merg şi-n piaţă, să iau nişte ridichi şi ceapă verde, că pâinea o aduce el, de la Pecica…
– Atunci să vă pun nişte eşantioane din fiecare?
– Pune, draga mea ce vrei dumneata. dar să ai grijă să le cântăreşti cum trebuie. Şi nu folosi hârtie din aia unsuroasă că trage la cântar… În rest, doar ştii, noi nu ne uităm la bani…
Şi au fost vreo cinci sau şase pacheţele. Camember, Roquefor, tot tacâmul.
Povestea zice că a doua zi a fost un pic de deranj în magazinul cu delicatese. Doamna din „lumea bună” a năvălit cu pacheţele cu tot şi, fără să dea importanţă faptului că la pult mai aşteptau şi alţi clienţi, a cerut, roşie de furie, să vorbească direct cu „şefa”.
– Păi bine cucoană, drept cine ne iei pe noi? Credeam că putem avea încredere în dumneata, deşi, dacă e să mă gândesc bine, la vremea când eram şi eu gestionară la „Alimetara”, nu te-am prea văzut pe la şedinţe. Ne-ai crezut fraieri, ai zis că ne poţi trage în piept cu fineţurile dumitale. Dar, uite, cu mine nu ţi-a mers! Bărbatu-meu zicea că, poate, să fi greşit, dar eu nu, eu cunosc meserie şi mi-am dat seama din prima clipă: cum ţi-ai permis, madamo, în loc de eşantioane să ne dai brânză stricată. Uitaţi-vă oameni buni, e plină de mucegai: albastru, verde. Scandalos! Dacă le spun mâine cucoanelor, la kanasta, ai să vezi dumneata…
Într-adevăr, le-a spus.
Era păcat să ne le spună…
Silviu Rațiu
septembrie 2012
