Moneasa.
Aş putea zice – parte importantă din viaţa mea.
Prima vacanţă – eram, încă, la grădiniţă. Şi-apoi, nici nu mai ştiu câte. Chiar şi atunci când locul nu era… frecventabil.
Ştrandul – un ochi limpede, cât să se poată reflecta tot cerul, în august, când ploile vin rar şi durează puţin. Popicăria – un loc plin de umbre dragi, unde se mai aude trosnetul ultimei bile săltând ultimul „lemn”, covârşit, cumva, de însingurare. Pavilionul 1 – arhitectură plină de fast- marmura şi bronz din belşug -,dezbracată, pas cu pas, de podoabe, amintirea unor baluri cu pantofi de lac şi crinoline.
„Ciuperca” – alcătuire ca dintr-un film de copii, unde pluteşte şi azi amintirea aromată intens a unor cafele lungi până-n noapte, cu prieteni. Nu puţini.
Cândva, nişte nebuni frumoşi au desenat şi o pârtie de schi. Nu mare lucru. Dar ce păcat că ideea a fost îngropată. Sub un hotel.
Pe lacul cu bărci mai plutesc şi acum aburii unor idile înflorite sub umbreluţe din dantelă, pe vremea când drumul către staţiune însemna o lungă plimbare cu trăsura, tocmai din Sebiş, de la gară.
Moneasa – piatră preţioasă într-o coroană a locurilor unde omul îşi caută tămăduirea. Ori, pur şi simplu un răgaz de odihnă. De pace cu sine şi cu lumea…
Şi, dacă mă gândesc, cum ar fi de s-ar găsi cineva să mai şlefuiască diamantul. O strălucire calmă, unică, fără sfârşit.
