„Starbucks”, în Timişoara, sâmbătă după amiază… Forfotă mare, rumoare. Aburul cafelei stârneşte pofta de discuţii. Orice. Cât ţine cafeaua. De undeva, vocea nazală a lui Willie Nelson şi-un cântec – licăr de lumină: „Blue sky”.
Într-un colţ mai retras, el – spre optsprezece, îl simt aproape bărbat -, ea – şaisprezece, în mod sigur – femeia din ea dă semne de viaţă.
El – îndrăgostit. Citeşti întreaga poveste din felul cum o cuprinde cu privirea. Când şi când, o mângâiere scurtă pe braţul gol – adiere de petală stârnind fior de mătase lucioasă. Ea – leagă cuvinte în fraze vaporoase – nimicuri preţioase. Stânjenită? Nu! Cochetă.
E frumos acum, soarele blând de septembrie desenează umbre tot mai lungi, ca nişte mângâieri care să-i ascundă într-un joc tainic, numai al lor.
E bine acum – o secundă desprinsă din goana nebună a lumii – pare că drumul e neted, să-i ducă până la capătul lumii şi mai departe, dar ceva îmi spune că vor plânge. Curând.
Într-un colt umbrit, ori pe o bancă, oriunde, greu, sfâşietor, de neoprit. Izbăvitor.
Nu-i cere iubirii care se destramă să ştie cum să plângă. Să facă risipă de imaginaţie. Las-o, doar, să-şi verse lacrimile.
Să spele cerul cât să-l facă, din nou, albastru.
Silviu Raţiu