Ca orice călător, am petrecut şi eu, opriri. Pe ici, pe colo. Destule.
Cât despre inimă, ei bine, mi-am mai lăsat şi eu fărâme din ea. Destule.
De-o fi să avem vreme, o să-ncerc să pun în lumină câteva din ele.
Ce rost are bucuria, dacă nu e împărtăşită?
Prima care-mi vine în gând: Botiza. Locul unde m-am bucurat că timpul se mai şi opreşte, fără să bată pasul pe loc.
Am petrecut acolo câteva zile ca-ntr-o mângâiere.
A doua zi după ce am ajuns, am învăţat salutul. Când să apuc să zic „Bună dimineaţa”, cel ce venea spre mine mă-ntâmpină cu un „Lăudăm pe Isus” luminos şi plin de putere. N-apuc să mă dumiresc şi femeia cu care ieşisem după cumpărături – gazda casei – mă surprinde cu un „În veci lăudăm, Amin!”, la fel de luminos şi de puternic”. Aşa ne salutăm pe aici, aşa am primit şi aşa ducem mai departe”.
În prima dimineaţă a Anului Nou, am mai învăţat că icoanele nu-s doar încremeniri pe pereţi. Mi-a fost dat să văd una în plină mişcare, în biserica din centrul comunei. Port maramureşan scos cu grijă din ladă, obraji îmbujoraţi de gerul adus de peste dealuri, priviri pline de evlavie, bărbaţi şi femei adunaţi pentru a primi Cuvântul de Început de An. Nici cel mai grozav pictor din lume n-ar fi putut aduna într-o imagine, culoare, fior, credinţă şi inimă bătând fără şovăire.
A fost ca o fărâmă de eternitate, răsunând a cor de îngeri.
Silviu Raţiu
