De o parte, Fanarul – abur moale, plutind aparent adormit în opulenţă cu parfum greu al divanelor acoperite cu persane groase cât un lat de palmă, aroma unei cafele izbucnită din nisipul fierbinte, cu caimacul revărsându-se peste buza fierbinte a ibricului, unduirea lascivă a cadânei, şerpuindu-şi nurii arămii în foşnetul mătăsii vaporoase – vis şi abandonare în umbra unui pumnal cu lama desăvârşită, pândind viclean din spatele unor perdele nicicând lăsate – nicicând ridicate.
De cealaltă parte, susurul ca o părere al unei cupe de şampanie, risipindu-se – dulce-auriu – în penumbra răvăşită a unui alcov din cine ştie care arondisment parizian, şoapte greu de-nţeles, rotunjite din vârful unei limbi impregnată în veninul setei nemăsurate de glorie (puterea şi banii vin după aceea!) iar în străduţa din Montmartre, pictată, parcă, de un impresionist rupt în coate, pulsaţia unui cadril pornit din nici nu se ştie ce impuls plutind în uitarea unui pahar de absint.
Ce mixtură aparent aiuritoare, ai zice, imposibilă şi, totuşi, sunând atât de… româneşte.
Aşa ne regăseam cândva, oglindiţi în lucirea rece a unui timp în care moneda de un leu valora greutatea ei în aur.
Aruncă o privire prin gaura cheii şi vei putea vedea toate câte ţi le-am zis – şi încă mult mai multe – rostuite cu dichis în locul pe care poetul s-a gândit să-l alinte, zicându-i „dulce”.
O Românie cu adevărat „dulce” din care, încet-încet, rămân doar amintiri.
Ce vine în loc?
Un gol învolburat, apărut de nicăieri în zăngănit de fiare şi zdrenţe pe care alţii le-au aruncat, plictisiţi, în stradă.
O stradă care, ca să vezi, nu duce nicăieri.
Silviu Raţiu
