„…La noi în partid se întâmplă votul. Votul niciodată nu e o execuţie”. Sunt vorbele unui șef de partid din România postdecembristă, om situat la o înălțime năucitoare în ierarhia statului român.
Ceea ce vrea să ne transmită personajul este expresia succintă a unui mod de gândire caracteristic pentru politicianul român al acestor vremuri: „Spune-le ceva să le gâdile plăcut urechile și lasă-i să dormiteze mai departe…”.
Cam asta se petrece în relația dintre „clasa” politică mioritică și România tăcută. Prea tăcută, din păcate!
Ei inventează pastile de (a)dormit, iar „masa” le înghite, uneori fără să mai ceară nici absolut necesarul pahar cu apă! Am ajuns să înghițim pastile de felul acesta la modul cotidian.
Tratamentul pe care-l aplică toate, dar absolut toate partidele ce-și flutură zdrențele ideologice prin Parlament și pe unde s-o mai putea, este cumplit de simplu: el se repetă cu obstinație, fie că vine dinspre guvernanți, fie dinspre opoziție. Toți o apă și-un pământ.
O rețea de complicități diabolice în care, foarte repede, sunt prinși și puținii aleși care, la început, visau frumos, candid și pur (vorba poetului…).
Dar nu acesta este scopul mesajului meu.
Eu vreau să spun că treaba cu „votul”, în cazul partidului al cărui lider este „gânditorul” evocat mai sus – și nu numai -, e curată probă de dispreț și cinism din esența cea mai dură!
E groasă rău de tot! Suntem luați de fraieri și tot ei se supără, mai apoi, că nu-i respectăm. Că nu-i lăsăm să-și îndeplinească mandatul primit, culmea, la vot!
Vezi bine, dacă spui vot, rostești cuvântul magic, lucrurile sunt mai presus de orice bănuială, curate ca roua dimineții. Totul devine tabu, „rien ne va plus”, ca la ruletă.
Să fim serioși.
Măcar și numai pentru faptul că istoria este plină de oameni nevinovați pe care votul juraților i-a trimis, bine merci, direct la eșafod. Sau pe scaunul electric. Sau, ce să vorbim de miile, dacă nu chiar zecile de mii de români, trimiși la Canal, la ocnă sau în vreuna din închisorile de odioasă amintire,de votul unor „asesori populari” năimiți din rândul unora care, sărmanii nu prea știau pe ce lume trăiesc.
Iar mai aproape de zilele noastre, ce altceva decât votul a fost arma cu care au fost înlăturați nu mai puțin de doi prim-miniștri. De către propriul partid, într-un singur an! Execuție și încă în cel mai perfid și necruțător stil stalinist. (Vă amintiți? „Nu contează cine și câți votează, contează cine numără voturile”).
Și atunci, despre ce vorbim?
Eu cred că a venit timpul ca România tăcută, de fapt România noastră, să rupem tăcerea și să-i facem pe cei care, prin minciună și parșivenie de-a dreptul aiuritoare, ne fură pur și simplu viața – tineri, vârstnici, copii, luați la grămadă, ca la iarmaroc, într-un dispreț ce nu mai are limită – să înțeleagă un lucru pe cât de simplu, pe atât de clar și de important: o fi ea, politica, o curvă – n-am inventat eu comparația!… – dar oamenii se satură și de prea mult bine!
Să deschidem larg ferestrele, să intre aerul proaspăt al unei zile noi și să-ncepem să facem curățenie. O curățenie mare și temeinică.
Cum scrie la cartea cea mare: prin vot!
Dar, de data asta, să fie vot!
Silviu Rațiu
Februarie, 2018
