Punct și de la capăt. O temă (foarte) la zi – turismul

Atunci când am terminat de scris articolul despre Teatrul pe apă de la Szarvas nu ştiam nimic de cifrele publicate în presa locală despre starea turismului din Arad – municipiu şi judeţ.

Reflectam atunci, într-o doară, la nevoia de a oferi ceva unic, ceva care să se definească drept „specific local” şi care să fie apt să atragă aici cât mai mulţi turişti.

Economiştii demonstrează cu cifre de neînlăturat tendinţa globală de creştere a ponderii serviciilor din turism în balanţa economică a tuturor ţărilor cu pretenţii la prosperitate. Iar România este una din acele ţări pe care Dumnezeu a binecuvîntat-o cu resurse inimaginabile în acest domeniu!

Avem tot ce ne trebuie, numai pricepere, determinare şi „meserie” să mai punem de la noi.

În aceste condiţii, Aradul – municipiu şi judeţ – se numără printre acele locaţii care rămân, în continuare, diamante neşlefuite. Numai cine nu vrea nu va observa câte oportunităţi se află la doar o aruncătură de băţ – în municipiu dar şi în judeţ.

Locuri lăsate de la natură dar şi creaţii ale geniului şi râvnei binecuvîntate a omului. Toate aşteaptă să fie puse în valoare, toate ar vrea să ne spună – dacă am fi pregătiţi să ascultăm şi să acţionăm – că stăm pe o mină de aur şi că e păcat să o lăsăm în paragină.

Din nefericire, atât înainte de 1989, dar mai ales după, cei ce şi-au asumat trebile conducerii oraşului şi judeţului au avut, mereu, alte agende decât cea a promovării şi dezvoltării tursimului ca mijloc de afirmare dar mai ales ca mijloc de bunăstare a tuturor.

Le-a fost mult mai uşor – şi le este şi acum! – să-şi promoveze agendele personale.

Un singur exemplu de ar fi şi e de ajuns. (Dar câte nu sunt?!)

Să ne amintim cum a dispărut Trenul electric din Podgorie, „Săgeata Verde” – mai exact ceea ce a însemnat reţeaua dintre Pâncota – Ghioroc – Radna. Cum necum, pe vremea vechiului regim s-a reuşit menţinerea lui, chiar poticnită. Iar după 1990, când numai ce prinsese aripi turismul „nostalgic” care atrăgea mase însemnate de oameni  îndrăgostiţi de „vechituri”, aşa cum era şi „Săgeata verde”, s-a produs drama.

În loc să mobilizeze resursele pe care le oferea, încă de atunci, viticultura Podgoriei Aradului şi să dezvolte un adevărat centru de turism tradiţional, cu beneficiile ce nu mai trebuie demonstrate, cei ce au ajuns să se instaleze pe scaunele puterii în acea vreme – prefect, preşedinte de Consiliu judeţean şi mai ştiu eu cine – au închis ochii la jaful care a avut loc prin distrugerea  reţelei dintre Pâncota – Ghioroc – Radna/Lipova (şine, traverse, tot!

S-a mai păstrat doar legătura Arad – Ghioroc şi parcul de locototive şi vagoane, câte or mai fi rămas).

Dacă e să ne întoarcem în prezent, e de ajuns să ne gândim la drumul de acces către staţiunea Moneasa. Încă de la începutul anilor 1990 s-a tot spus că în zadar vom vorbi de investiţii în Moneasa dacă nu este asigurată legătura comodă şi rapidă cu staţiunea. Din cât mai mai multe direcţii.

Ce avem astăzi? Cu trenul, slabe şanse după câte ştiu. Curse regulate de autobuz? Nu atrag prea mulţi amatori, din motive greu de înţeles. Ar rămâne autorurismele dar, ce să vezi, drumul – mai ales cel dintre Sebiş şi Moneasa -, este cumplit! Şi nu s-au găsit fonduri pentru reparaţii. De ce? Simplu: jalnice interese de partid.

Monesenii par să se încăpăţâneze să-şi aleagă primar de altă culoare decât cei ce conduc Consiliul judeţean. Aşa se face că, deşi drumul cu pricina este de interes judeţean, nu se găsesc fonduri pentru a fi reparat. În rest, ecuaţia e simplă: nu poţi ajunge în staţiune, nici o probblemă, alegi una din numeroasele soluţii pe care alţii  le pun la dispoziţie. Cu generozitate. Băile Felix, Mako, Gyula – sunt numai câteva din locaţiile unde arădenii îşi cheltuie banii în loc să rămână „acasă”.

Băile Lipova! Altădată căutate de oameni din toată ţara pentru uriaşul potenţial în tratarea unor afecţiuni cardiace, se cufundă, încet şi sigur, în nisipurile mişcătoare ale uitării. De ce? Poate pentru nimeni din conducerea Consiliului judeţean nu suferă de inimă…

Mai nou s-au format comitete şi comiţii, au fost unşi tot felul de directori, se vântură tot felul idei de simpozioane, conferinţe şi mese rotunde cu tema relansării turismului local. Tot e bine că se recunoaşte implicit că problema există. Dar nu de mese rotunde şi conferinţe e nevoie. Cu atât mai puţin de directori… fără portofolii şi fără experienţă specifică!

E nevoie de acţiune! Lucidă, profesionistă, responsabilă şi, mai ales, onestă, ataşată, fără rezerve, exclusiv interesului public. E nevoie de patriotism local, în cel mai puternic sens al cuvântului.

Specialişti adevăraţi se găsesc – ei trebuie doar căutaţi şi puşi la treabă. Bani, sunt, sigur că există iar dacă nu, ei trebuie găsiţi. Repede şi cu cât mai mult folos. Ceasul ticăie într-un domeniu în care mulţi alţii din jurul nostru au luat un avans uriaş. Dar să nu ne fie teamă, mai e loc şi pentru noi!

Vorbim de un domeniu care ar însemna locuri de muncă, rezultate aducătoare de profit dar şi de bun-nume, vorbim de prosperitate şi de recunoaştere publică: naţională şi internaţională. Nu-i puţin lucru dar e de lucru, oameni buni!

Silviu Rațiu

CITITI SI: Ce-ar fi dacă?… Din ciclul „I left my heart”

comentarii