Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Dacă vrei, poţi

Întrebarea care-mi stăruie în minte de mai multe zile este: oare USL a vrut cu adevărat să câştige acest referendum?

Mai înainte de a vă ridica sprânceana, să încercăm un exerciţiu de gândire.

„Dacă vrei, poţi!” – celebrul slogan cu care o faimoasă firmă de materiale sportive şi-a promovat – şi vândut cu un profit uriaş – produsele, pune în discuţie modul în care USL şi compania au derulat acţiunile de pregătire şi cele propriu – zise legate de referendum.

Pe scurt, ar fi de observat că, atunci când ţi-ai propus realizarea unui scop şi ai voinţa de a-l îndeplini, vei căuta şi vei găsi toate acele resurse, mijloace şi metode care să-ţi asigure izbânda. Cam asta ar vrea să ne spună cei cu sloganul. Mai simplu nu cred că s-ar putea.

Din declaraţiile liderilor USL – în principal – făcute pe la începutul verii, reieşea că, împărtăşind dorinţa exprimată, în iarnă, de sutele de mii de români care cereau plecarea preşedintelui, ar avea – şi ei – voinţa de a face posibil lucrul acesta.

Îmi pot imagina că printre membrii celor trei partide care alcătuiesc USL există numeroşi partizani sinceri ai acestei idei pe care ei n-o alintă în taină, la ceas de seară, ci au şi voinţa şi puterea să ducă la bun sfârşit un astfel de proiect.

Cum se face, atunci, că, până una alta, la ora când apar aceste rânduri, referendumul arată că ar fi  eşuat?

Desigur, ne-am putea lansa într-un noian de teorii. Ipoteze cu sau fără suport real şi logic.

Rămânând la enunţul simplu din titlu şi încercând să trecem cele petrecute în ultima lună pe scena politică din România prin filtrul unei analize simple, dar lucide, cred că nu greşesc atunci când voi spune că USL „n-a putut” pentru că nu a vrut!

Nu poţi să nu fii nedumerit de câteva lucruri, legate de modul cum a fost pregătit şi s-a desfăşurat referendumul şi care au legătură directă cu rezultatul consemnat, deocamdată, de BEC.

Mai întâi, cum s-a putut ca USL să accepte modificarea „din mers” a unei reguli fundamentale a jocului şi anume cea privind condiţia validării scrutinului? Şi aceasta atunci când nicăieri în Europa – dar nici în ţările „lumii a treia” -, nu există o regulă a cvorumului, aşa cum a fost adoptată, cu buna voie a USL, pentru acest referendum. Dacă ne gândim bine, regula a fost shimbată peste noapte, după ce niscai personaje îndeplinind vremelnic oarece funcţii prin UE s-au răstit uşurel la alde Ponta şi compania. Nu tu rezoluţie a Parlamentului European – nici nu se putea pune problema! – nu tu o decizie a Consiliului Europei – nici ei nu ar fi putut face aşa ceva! – doar nişte vorbe şuerate printre dinţi şi gata modificarea. Dar, pentru Dumnezeu, cine ar fi putut trece peste voinţa exprimată de Parlamentul unei ţări suverane, care ar fi consacrat şi reconfirmat o regulă după care s-au desfăşurat toate consultările populare din epoca modernă a istoriei României?! Chiar şi cele organizate pe vremea lui Ceauşescu!

Apoi, cum pot explica responsabilii USL faptul că nici măcar nu şi-au pus problema – devenită crucială din momentul instituirii cvorumului – a lămuririi numărului de persoane ce va fi luat în considerare ca bază pentru calcularea susnumitului cvorum.

Aflăm acum că existau date suficiente, aflate în posesia organelor şi instituţiilor statului, subordonate Guvernului condus de acelaşi Victor Ponta,  pe baza cărora să se fi putut stabili baza de calcul a cvorumului. Pe care, în condiţiile legii, să o fi impus ca unic criteriu de apreciere şi de calcul. La nevoie, chiar Curtea Constituţională ar fi trebuit pusă în situaţia de a se pronunţa în cauză.

În prezenţa acestor chestiuni a căror importanţă nici nu mai trebuie scoasă în evidenţă, ar fi fost de un bun simţ elementar – dar în acelaşi timp, vital – ca mai-marii USL să depună un minim de efort pentru ca în dimineaţa de 29 iulie 2012, alegătorii să ştie, cu adevărat, cum stau lucrurile.

Nimic din ceea ce ar fi fost normal să se întâmple, nu a făcut obiectul preocupării armatei de strategi ai USL.

Ce putem gândi atunci?

Că n-au ştiut?

Ar fi foarte grav să se facă dovada unei astfel de presupuneri. Foarte grav!

Că le-a scăpat?

Nu-i mai puţin grav. Tot aşa, în viitor, le vor putea scăpa şi alte lucruri. Cel puţin la fel de importante. Pentru noi. Cei 22 de milioane sau câţi om mai fi!

Că le-a scăpat pentru că n-au ştiut?

Iarăşi, o ipoteză mai mult decât deranjantă. Pentru că, la toamnă, vor dori să le încredinţăm Parlamentul. Puterea, cu alte cuvinte.

În cele din urmă, cred că singurul răspuns pe care îl putem accepta este că n-au putut, pentru că – la un moment dat şi din motive numai de ei ştiute – nu au (mai) vrut cu adevărat.

Ceea ce, între noi fie vorba, este, trebuie să fie, un semn de îngrijorare.

Pentru ei, dar mai ales pentru noi.

Silviu Raţiu

comentarii

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.