Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Chestiunea imobilelor din centrul istoric al orașului – o părere

Mai întâi, aceste imobile reprezintă, dincolo de destinația lor pură și simplă, valori arhitecturale incontestabile. Ele fac parte din ceea ce aș numi adevărata emblemă a orașului.

Prin numărul impresionant de case construite – și păstrate până în zilele noastre – în stilul Secession, Aradul se înscrie cu îndreptățire în rândul centrelor reprezentative ale arhitecturii clasice europene.

Rezultă de aici, ca o obligație față de cultura europeană dar, mai ales față de cultura națională – cei ce au realizat aceste opere de artă au fost înaintașii nostri! – necesitatea de a găsi cele mai potrivite soluții pentru prezervarea acestui patrimoniu inestimabil. Nu cred că exagerez când spun că menținerea acestor imobile pune în discuție nu numai un efort local, dar nici măcar național: e o obligație de onoare a Europei, de a interveni direct și cu investiții materiale pe măsură, pentru a reconstitui și a reda strălucirea acestor opere arhitectonice.

Problema mea este: a avut cineva ideea de a se adresa instituțiilor europene cu atribuții în acest domeniu, pentru a le implica într-un efort responsabil, inteligent și entuziast de reabilitare? Din câte poate observa oricine, răspunsul este negativ.

În al doilea rând, este limpede că soluția legislativă în urma căreia aceste imobile au ajuns din nou în proprietatea celor cărora le-au fost confiscate în mod samavolnic, a fost adoptată „pe genunchi”, de niște oameni care, pe deasupra, n-au reușit să se elibereze de gândirea colectivistă pe care, cu doar câteva luni în urmă, unii dintre ei o mai promovau de la diverse nivele de conducere ale statului comunist.

Așa se face că „reforma” a ieșit șchioapă, reprezentând, pe de o parte, o încercare de a-i împăca pe foștii proprietari, dar – fapt demonstrat ulterior – și de a lua de pe umerii aceluiași stat obligația de a se mai îngriji de ele!

Să mă explic: la vremea când s-a aplicat naționalizarea comunistă, casele din centrul Aradului arătau, sunt sigur, pe măsura bunăstării, gustului și prestanței celor care le aveau în proprietate. Vreme de aproape 50 de ani, statul le-a folosit – așa cum a știut s-o facă! – fără să fie prea preocupat, mai cu seamă de aspectul lor estetic. Așa se face că, la ora retrocedării, imobilele în discuție – și nu numai – arătau mai mult decât obosite, cu fațade scorojite, cu tencuiala gata să cadă – o permanentă stare de pericol pentru trecători. Pe de altă parte – lucru esențial – cei care le-au „reprimit” nu mai erau nici la vârsta și nici în starea materială care să le permită investițiile masive pe care le presupune o renovare substanțială. Nimeni nu s-a gândit la asta sau, și dacă au făcut-o, și-au zis că asta nu mai e problema lor.

Sigur, s-au găsit unii edili, de prin alte locuri, să adopte și chiar să aplice, niște soluții hibrid, cu ajutorul cărora au reușit să mai dreagă busuiocul. Pentru că asta au făcut: au dat cu rimel și cu pudră sperând să acopere ridurile adânci și să alunge oboseala fațadelor îmbătrânite.

(Am vizitat recent Oradea și pot spune – cu mâna pe inimă – că lucrurile nu sunt, în această direcție, atât de spectaculoase pe cât au fost zugrăvite în presă, ceea ce nu înseamnă că aș contesta efortul pe care l-au făcut orădenii. Măcar de ar fi făcut și primarul Falcă atât cât au făcut cei din Oradea și lucrurile ar fi stat mult mai bine!).

Ce-i de făcut?

Răspunsul nu e deloc simplu. Avem o conducere interimară la Primărie. Apoi, cel care ocupă, în mod provizoriu, funcția de primar nu pare să fie cel pe care partidul vrea să-l susțină în alegerile de anul viitor.

Și atunci, își poate zice domnul Bibarț, pe bună dreptate, de ce s-ar da el, acum, peste cap când laurii i-ar culege un altul? Să fim serioși! Dar nici printre cei care foșgăie în funcții de conducere la nivel local nu se prea întrezărește prea mult entuziasm.

Recentul proiect propus de domnul Bibarț se oprește, după părerea mea, la jumătatea drumului – chiar dacă e un pas mărunțel în față. Pe de altă parte, în actuala situație legislativă și cu interimatul apăsându-i pe spinare, nu prea sunt soluții cu o derulare mai lungă. E bine, totuși, că s-a mișcat ceva.

După cum, și mai bine ar fi ca, într-un efort colectiv, autoritățile locale – municipiu, dar și Consiliul Județean – împreună cu organizațiile civice, altminteri destul de vocale în alte domenii, să construiască un proiect mai vast, de atragere de fonduri europene dar și de initiațive legislative – derulate în condițiile legii –  prin care să se obțină adoptarea unor măsuri legale care să pună statul în situația de a interveni cu investiții materiale semnificative care să aibă în vedere aceste zone istorice, protejate deocamdată numai formal.

De ce nu ar fi Aradul locul de unde să pornească o mișcare prin care patrimoniul arhitectonic – dar la fel de bine și cel artistic, cultural – al tuturor localităților țării – și nu doar al unora, luate după te miri ce interese obscure – ar căpăta, în sfârșit, o protecție reală și s-ar bucura de o promovare pe măsură?! La urma urmei, nu avem de ce să ne fie rușine de ceea ce ne-au lăsat moștenire cei de dianintea noastră.

Dimpotrivă! Am avea numai de câștigat!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.