Presa locală scrie de mai multe zile despre amplasarea unei statui dedicate baronului Neuman.
Informația este simplă: în condiții nu prea clare, la finele săptămînii trecute, la Tribuna a II-a a Stadionului UTA a fost montată o statuie ce-l înfățișează pe baronul Neuman, ctitorul echipei de fotbal reprezentative a Aradului și al stadionului intrat de acum în legendă.
Nu există alte informații despre lucruri care ar fi trebuit lămurite cu opinia publică, dacă nu din alt motiv, din acela că lucrarea a fost realizată cu bani de la buget. Iar bugetul, se știe, este suma taxelor și impozitelor plătite de locuitorii Aradului.
De toți locuitorii Aradului.
Atât despre circumstanțele în care a fost ales momentul montării statuii.
Ce a urmat este cunoscut: un scandal mediatic produs de indignarea unui grup de suporteri, care cer ca statuia să fie mutată „la Tribuna I, acolo unde stătea baronul în timpul meciurilor”.
O primă observație: de vreme ce stadionul construit de baronul Neuman avea o lojă oficială, îmi este greu să cred că domnia sa ocupa loc pe banchetele montate și la Tribuna I. Este mai mult ca sigur că ocupa loc în acea lojă. Iar dacă este așa și e să punem statuia „acolo unde stătea baronul” – apud critici – apoi să o așezăm în lojă, că acolo „stătea” baronul.
În al doilea rând, cine l-a cunoscut pe baronul Neuman ar fi în măsură, cred, să spună că acesta nu ar fi fost deranjat deloc de alegerea actuală!
Într-un interviu remarcabil realizat – pentru „Special Arad” – de reputatul jurnalist Lajos Notaros, o personalitate marcantă a Aradului – profesorul și fostul campion de tenis, Dionisie Piros – a făcut un portret detaliat al baronului, dezvăluind detalii ce nu pot fi – și nici nu trebuie – neglijate în discuția iscată pe margine statuii.
Dacă și-ar fi luat osteneala să citească și numai acest documentar, mulți dintre contestatari ar fi putut să tragă concluzia că soluția actuală nu este, pe fond, greșită.
De ce am curajul să afirm acest lucru?
Baronul Neuman a fost o persoană distinsă, dar în același timp, un om foarte popular, care a știut să-și apropie colaboratorii, subalternii – oameni simpli. (Bunica și mama mea au apucat să lucreze la ITA pe vremea baronului, iar mărturiile lor mi l-au zugrăvit pe baron ca pe un om de mare bunătate, direct și popular cu „cei de jos”, așa cum și-l amintea și profesorul Piros, în interviul amintit.)
„Să vă spun ceva, puțină lume știe, baronul avea o viață publică foarte reținută, discretă, aș zice” – și-a amintit profesorul Piros, iar mai apoi, a dat o serie de detalii despre caracterul deschis, prietenos, nesofisticat și neprotocolar al baronului.
Cu puțină osteneală, cei interesați ar putea afla și alte detalii care să-i ajute să înțeleagă un lucru simplu dar esențial, în context: Baronul Neuman un intelectual, un european în sensul cel mai profund al cuvântului, un om al „lucrului bine făcut” cu adevărat, a iubit pur și simplu tot ce a făcut, inclusiv sportul. Cu tot ce înseamnă el. Pe teren și în afara lui.
Iar dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, sunt sigur că ne va fi ușor să admitem că, de ar fi fost să trăiască, baronul nu ar fi dorit să i se facă o statuie. Și de ar fi fost, totuși, el nu ar făcut nici o obiecție la așezarea statuii acolo unde se află acum dacă aceasta ar fi corespuns unor criterii de artistice, de estetică monumentală, pe care să le fi împărtășit.
De ce? Pentru că Francisc Neuman – cât era el de baron – nu mergea la stadion din snobism, doar ca să se arate lumii. Atunci când o făcea, fiți siguri, mergea să urmărească întrecerea sportivă. Pentru că era un pasionat al sportului iar pentru aceștia interesează, dincolo de orice, să poată fi prezent, să fie martor al întrecerii, să se bucure de frumusețea spectacolului sportive.
Așa fiind, ne putem închipui că s-ar fi supărat dacă ar fi fost să urmărească un meci împreună cu cei de la Tribuna II-a? Acolo unde, la acea vreme, era sufletul galeriei?!
În aceeași ordine de idei cred că putem fi de acord cu toții că baronul Neuman a iubit fotbalul. De ce să-și fi făcut o echipă de fotbal și, cu atât mai mult, de ce să construiască și un stadion pentru această echipă?
Dar, să fim serioși, fotbalul fără spectatori are vreo noimă? Pentru cine să iasă cei douzeci și doi de flăcăi pe gazon și să fugărească „bășica” dacă nu ȘI PENTRU bucuria celor care au venit să-i vadă?! Înfruntând, uneori, frig și zloată, riscând guturai și clipe grele de tristețe – după câte o înfrângere. De și-ar fi dorit doar o plăcere pentru sine, baronul ar fi găsit, sigur, o altă jucărie: teatru, cazino, biliard… Dar uite că el și i-a făcut părtași și în această bucurie pe cei împreună cu care, a realizat atâtea lucruri importante pentru acest oraș.
A dorit să împărtășească bucurii și necazuri cu cei mulți, cu spectatorii.
Cu suporterii.
Dacă este așa, de ce nu ni l-am putea închipui – peste timp – alături de cei pentru care a construit stadionul? Alături de suporteri. De cei care, în epocă, stăteau în picioare pe scările de la Tribuna a II-a și care constituiau adevăratul motor de încurajare a echipei.
Tribuna I. Cu protipendada? Parcă nu mi-l pot închipui acolo, să fiu iertat!
Cunoscând doar și atât cât știu despre el acum, îndrăznesc să cred că mai degrabă s-ar fi văzut împreună cu adevărații sufletiști, cu GALERIA!
Mai mult, sunt convins că l-ar supăra mai mult decât orice faptul că numele său este atras într-un fals scandal politico – mediatic din care, în mod sigur, Aradul, locuitorii, iubitorii sportului, nu au nimic de câștigat.
P.S. Desigur, sunt multe de spus despre acest moment al istoriei actuale a orașului, dacă tot s-a declanșat această criză, dar despre acestea, cu voia Domnului, într-o altă intervenție.
Până atunci ce ar fi să ne gândim dacă, nu cumva, provocând – și amplificînd din rațiuni meschine – acest scandal – nu facem decât să murdărim imaginea celui care, modest, fără enfază, a făcut atâtea lucruri frumoase pentru Arad.
Silviu Rațiu
Pe marginea unei false probleme – Statuia baronului Neuman (II)
