Naveta – ce chestie grea?!

Pe domnul judecător Zoltan Gasser l-am apucat în anii când domnia sa își celebra… zenitul. Ajunsese la vârsta când își putea pregăti statutul de pensionar, iar lucrul acesta devenea tot mai vizibil, de cum treceau zilele, săptămânile care-l despărțeau de momentul când își va putea pune tocul jos și roba în cuier.

Ce mi s-a părut de apreciat a fost faptul că, nici măcar o clipă, domnia sa nu a încercat să braveze, afișând o falsă dorință de a ține stindarul ridicat până în pânzele albe. Am descoperit – eu fiind proaspăt procuror stagiar la vremea aceea – o persoană care și-a acceptat cu demnitate limitele, dar care, la răstimpuri, n-a ezitat să ne mai arate sclipiri din ceea ce a reprezentat o carieră remarabilă de judecător.

Am asistat la numeroase momente antologice, când dumnealui a produs dovezi ale unui spirit analitic ascuțit, ale unei culturi juridice de invidiat, ale unei judecăți echilibrate a faptelor și a unei încadrări pe cât de elegante, pe atât de temeinice în norma de drept.

M-a suprins nu o dată prin spontaneitate – un lucru la care, sincer, nu mă prea mai așteptam, mai cu seamă în momentele – tot mai numeroase – în care se lăsa cuprins de o dulce toropeală. Mai ales în momentele când seconda câte un coleg mai tânăr, în completul de judecată.

Am savurat multe momente de discuții colegiale, în biroul pe care-l împărțea cu un alt judecător și unde, de cum intrai, simțeai mirosul țigărilor pe care la „consuma” cu ajutorul unui țigaret făcut din ceva esență valoroasă. Era mândru de acest obiect și-i plăcea să-l prezinte, lăudându-l ca pe un odor rar.

Domnul Gasser făcea naveta pe vremea aceea, venind cu trenul de la Lipova. Avea abonament, firește, fapt ce-i conferea statutul de „navetist”. N-am aflat niciodată motivul pentru care a preferat să călătorească în fiecare zi, dar îmi pot imagina că orășelul acela liniștit de pe Mureș îi asigura suficiente resurse pentru a se regenera după câte o săptămână încărcată de dosare, dezbateri, deliberări și câte altele.

Știam că, fiind o persoană cunoscută și cu stagii îndelungate ca navetist, conductorii nu-i mai cereau să prezinte, efectiv, legitimația de călătorie. Se mulțumeau să-l îmboldeasacă ușor când făceau controlul de rutină și să se asigure de „judele”, cum îi ziceau, mormăia un „abonameeeeent!” gutural, continuând-și moțăiala dulce.

Odată cu trecerea timpului, naveta începuse să-și lase tot mai mult amprenta pe stilul de viață al domnului Gasser. Îl găseam tot mai des moțăind în birou, cufundat în scaunul tapițat și cu o pernă moale sprijinindu-i spatele. Țigaretul rămânea stingher între degetele îngălbenite de nicotină, iar fața i se destindea într-un zâmbet complice. „Ce să-i faci,bătrînețea…”.

Și a venit ziua în care domnul Gasser avea să scrie pagina sa în istoria (deocamdată nescrisă) a Tribunalului Arad.

O pagină pe cât de scurtă, pe atât de plină de umorul pe care domnul Gasser îl stăpânea cu talentul unui bunic hâtru, mereu pus pe glume.

Fiind judecător de Tribunal, domnul Gasser făcea parte din complete ce judecau recursuri care, potrivit legii, erau formate la acea vreme din trei judecători. Asta îi asigura o postură confortabilă, el, practic, asistându-i pe ceilalți doi.

S-a întâmplat ca, într-una din acele zile, sala de judecată să fie cuprinsă de toropeala unei zile de vară, cu un soare pe cât de blând ca lumină, pe atât de arzător ca temperatură; oamenii din sală se luptau din greu cu evantaie împrovizate, dosarele se lăsau rezolvate cu greu, nimeni nu părea dispus să facă vreun efort în plus, doar câte o muscă își făcea simțită prezența, bâzâind pe ici-pe colo, fără rost.

La un moment dat, solemnitatea aceasta lâncedă a fost sfâșiată de un zgomot înfundat ce venea dinspre scaunul ocupat de judecătorul Gasser. Era, nici mai mult, nici mai puțin, un sforăit. Cu surdina pusă parcă, dar tot sforăit se chema că este…

Sesizând situația care, vezi bine, putea produce o perturbare a solemnității ședinței – lucru la care toți magistrații, dintotdeauna, au ținut și vor ține foarte mult – președintele completului se întoarse spre celălalt coleg, întrebându-l din priviri ce ar trebui să facă.

Acesta, la fel de suprins, ridică din umeri, după care, cu un gest ce se voia subtil, îi arătă că, poate, un ghiont ar fi de folos. Președintele, în continuare încurcat, făcu ceea ce i se sugerase: îl înghionti ușor pe domnul Gasser.

Cred că oricine altcineva ar fi sărit ca ars la ghiontul primit. Nu și domnul Gasser.

Cu antrenamentul îndelung al anilor de navetă, reacția lui a urmat scenariul de acum conscarat. Fără ca măcar să-și deschidă ochii, mormăi gutural: „Abonameeeent, domnule, doar știi că am abonameeeent!”…

Apoi, își continuă dulcea visare, ghemuindu-se cât mai confortabil în scaun.

Ședința își reluă mersul monoton și-mpiedecat, terminându-se abia spre seară.

Cu toate acestea, de sforăit, în ziua aceea, nu a mai sforăit nimeni.

Silviu RAȚIU

comentarii