Monografii. Coptul pâinii în județul Arad

Toate casele din județul Arad au avut în trecut, unele mai au și azi, câte un cuptor de pâine, coptul pâinii fiind o activitate obișnuitã în toate gospodăriile țărănești.

Tradiția se păstreazã în unele gospodării și azi, femeile continuând să facă pâine o dată pe săptămână, după cum au învățat din bătrâni.

La Șepreuș

La Șepreuș, aluatul se fãcea de seara, în jumătate de troacă. Făina se strângea grămadă și se făcea un aluat cu apă călduță și cu cumnău sau, mai nou, drojdie, ca să dospească.

Aluatul era acoperit cu o măsăriță peste care se punea o perină și era lăsat așa până dimineața, pe la patru-cinci ceasuri. Atunci era învârtit bine, se încălzea apă și se învăluia cu toată făina și se punea un pumn de sare și apă caldă, câtă trebuia, și se frământa bine, bine, până făcea bășici și se desprindea de pe mâini, apoi iar era lasat să dospească.

În vremea aceasta se făcea focul în vatră. Cuptorul era considerat ca bine ars când se băga drâgla în el și săreau scântei.

Jarul se trăgea pe margine. Aluatul de pâine se tăia cu cuțitul și se împărțea în mai multe coșeri, care se acopereau bine cu șterguri și cu perini și din nou era lăsat să dospească.

Și când era bine crescut, aluatul de pâine, pus în laboși rotunde, era băgat în cuptor cu o loptată rotundă cu coadă lungă. Pâinea trebuia să se coacă măcar două ore jumătate.

Când se scotea, se mătura cenușa de pe ea. Pe deasupra se ștergea cu o cârpă udă, ca să se mai moaie coaja. O pâine de casă ținea 7-8 zile.

Nu se arunca nimic din ea.

La Secusigiu

„Pită s-o făcut până încoace, până-n ’75 – ‚80, am făcut pită… odată pă săptămână, făceam aloţăl, lăsam când făcem câte una, lăsam aşa o ţâră dă aluat dă acela şi să-năcre, să întăre şi azi îl moiem, dimineaţa, şi sara cernem fărină şi în troacă, aşa o troacă am avut dân lemn şi acolo punem drojdie şi alăuţălu ăla moiat şi lăsam până dimineaţa şi să năcre şi dimineaţa ne sculam şi frământam şi atuncea o lăsam iară să să-năcrească şi o punem în tipsie şi o coceam.

Făceam noi cam două pite şi un lipii, că ieram numa trii… am avut tipsii dă pită cu picioare, anume, tipsiile acelea dă pită le-am băgat în cuptor, o fost gura mare la cuptor, că ierau înalte… am ars cuptoru cu tulei sau cu lemne, cu făşinguri s-o zâs la noi la nuielele alea, la bâtile alea… cam 3-4 snopi băga mama dacă erau tulei, că erau mai slabi şi atuncia 2 ceasuri am ţânut-o în cuptor, creştea, d-abea o scoteam, da altădată o îmburdam că nu ieşea pă gură.. .ce pită făceam, ce bună era, stătea o săptămână şi vara.

Și mai făceam turce, lăsam dân ea dă frigeam din ea şi atunci mai făceam langoş, aşa puneam pă o lopată aşa rotundă, o făceam şi pă ie rotundă şi o unjem cu ulei şi cu usturoi şi punem brânză şi o băgam în cuptor şi o cocem, când o scotem caldă…”. – Ardelean Viorica (Ica Gavra).

La Șimand

În funcţie de câte pâine se cocea odată, se făcea un aluat moale, în jumătate de troacă, în care odinioară se băga pentru acrit „cumlău”, se acoperea bine cu o faţă de masă şi cu o pernă şi se lăsa să dospească până dimineaţa.

Dimineaţa, la acest aluat se adăuga făină, sare şi apă călduţă şi se frământa cam două ore, până aluatul se dezlipea de pe mâini, apoi era lăsat să dospească, iar acoperit.

Între timp se aprindea focul şi se ardea cuptoru’ de pâine. Cuptorul era „ars” dacă săreau scântei când se băga drâgla.

Se trăgea jarul pe margine, iar pâinea, tăiată din aluat şi modelată, se băga în cuptor cu lopata.

Odinioară se punea direct pe vatra caldă, ulterior într-o tavă sau cratiţă. Se ţinea la copt cam două ceasuri.

La Căprioara

În Căprioara, la dospitul pâinii s-a folosit mai ales drojdia, deşi, vara, mai luau spumă de pe cadă, când erau prunele să fiarbă, însă pâinea nu creştea ca şi cu drojdie.

Coacerea s-a făcut în cel mai arhaic sistem cunoscut, şi anume în ţăst, un obiect de forma unui clopot, cu care se acoperea pâinea pusă într-o tepsie de pleu, pe vatra încinsă.

Însăşi denumirea de ţăst, care vine din cuvântul latin „testum” (vas de lut, capac de argilă), indică vechimea lui.

Pe lângă pâine, în ţăst mai coceau şi plăcinta cu brânză.

La Nadăș

La Nadăş, pita (pâinea) se făcea de fiecare femeie acasă, mai ales sâmbăta, ca să fie moale pe duminica, după care era consumată timp de o săptămână.

Făina de grâu, care se păstra într-o ladă din scândură de brad, era cernută cu sâta dusă în casă de vineri seara şi pusă într-o troacă de lemn, care folosită numai pentru pâine.

Dimineaţa, pe la ora 6.00, se făcea aluatul din făină, o mână de sare pentru fiecare pâine, drojdie, cumnău (amestec de făină de mălai cu drojdie şi apă, tăiat în bucăţi, pus la uscat, care se păstra două trei săptămâni), trei-patru bucăţi, în funcţie de cantitatea de făină, care se amestecau toate cu apă călduţă.

Aluatul era lăsat să se acrească (dospească) două ore, după aceea se frământa (amesteca) cu mâinile, până ce acesta devenea vârtos (nu se rupea), completându-se, din când în când, cu făină.

Pâinea era frământată până când aluatul nu se mai ţinea de mâini.

Cuptorul de pâine era pregătit şi el, fiind ars (foc cu lemne uscate) până când era foarte tare încins. Cuptorul era făcut din cărămidă, vatră, cu pereţii drepţi sau cu boltă peste care se punea pământ amestecat cu nisip mărunt. Avea gură pe unde se introducea şi se scotea pâinea şi tâlindăr (coş de evacuare a fumului).

După ce cuptorul era ars, aluatul era rupt în bucăţi şi se stabilea mărimea pâinii. Pâine se introducea în cuptor direct pe vatră sau în tipsii unse cu ulei să nu se prindă aluatul de ele.

Gura cuptorului se astupa ca să nu iasă căldura. Peste două ore pâinea era scoasă din cuptor, stropită cu apă să nu crape şi acoperită cu o faţă de masă din pânză.

La Macea

Pâinea se făcea odată pe săptămână. Se frământa ,,până asuda grinda”. Dospitul dura de seara și dimineața, de pe la cinci începea frământatul cu cumnăul.

Coptul pâinii se făcea în tipsii (tăvi) anume iar lipiile în laboșe (cratițe mici). Cuptorul de pită era încălzit din timp.

Dacă aluatul se scurgea la copt, se obținea cursura. Coaja arsă (după ce era dată cu un strat de apă), se folosea la făcutul cafelei (un fel de ,,cicoare”).

Lopata de pită (drâglul) era folosită la trasul jarului din cuptorul de pită, cam la o jumătate de oră după ce s-a pus la copt.

Atunci se scotea și lângălăul (cocoroada), un fel de ,,rupte din pită”, care, se ungeau cu ulei, smântână, sare, zahăr, prai, brânză.

surse:

Rodica Colta, Doru Sinaci, Monografia comunei Şepreuş, Editura Mirador 2010

Doru Sinaci, Rodica Colta, Dimitrie Otavă, Monografia Comunei Şimand

Doru Sinaci, Rodica Colta, Monografie Secusigiu

Rodica Colta, Doru Sinaci, Ioan Traia – Căprioara.Monografie, Editura Mirador, 2011

Floare Cândea, Macea – vatră, chipuri, rânduieli, Editura Gutenberg Univers 2013

Prof. Dorin Vasonan – Nadăș

comentarii