A apărut în presă răspunsul pe care Ombudsman-ul Norvegiei l-a trimis domnului Victor Ciorbea, Avocatului Poporului din România, pe tema cazului familiei Bodnariu.
Trec peste faptul că tonul adoptat este unul de condescendență greu disimulată în spatele unui fals limbaj diplomatic. Poate fi vorba de modul cum a fost tradus mesajul din limba norvegiană.
Esențialul – în perspectiva a ceea ce am susținut cu câteva zile în urmă referitor la încălcarea, în Norvegia, a unor norme elementare de drept, vechi de când lumea – este cuprins în următoarea alegație: „Ordinele de preluare în îngrijire a copiilor sunt emise de Comisia Districtuală de Bunăstare Socială”.
Să remarcăm, se vorbește de „ordine de preluare” ca de niște mandate sau ordonanțe, cum sunt ele numite în România! Fără ca, în prealabil, să se fi efectuat o cercetare în cadrul căreia părinții să aibă posibilitatea să se apere conform cu legea și, mai ales, fără ca „ordinul” să fie emis pe baza și în executarea unei hotărâri pronunțate de un magistrat, așa cum ni s-ar părea corect, conform cu principiile ce guvernează legislațiile țărilor civilizate ale lumii!
E ca și cum, să zicem, cineva ar putea fi ridicat de acasă și dus direct în beciul poliției, fără ca, în prealabil, împotriva lui să se fi emis un mandat de arestare, de către un magistrat acționând în limitele și pe baza legii.
Deci, Comisia Districtuală de Bunăstare Socială se prezintă la locuința unei familii și, pe baza ordinului emis de agenții ei, iau pur și simplu copiii din brațele mamei și ale tatălui și-i încredințează unor familii „surogat”, pe o perioadă nedeterminată.
Prezumția de nevinovăție de care ar trebui să beneficieze părinții? Dreptul lor la apărare? Ei da, Ombudsman-ul Parlamentar norvegian ne lămurește sec: „Părinții au dreptul la un proces echitabil, inclusiv la avocat plătit de guvern, dreptul de a fi audiați și dreptul de a contesta decizia Comisiei la Tribunalul Districtual”.
Mai exact, după ce copiii le-au fost luați fără nici o judecată, pe baza unui ordin al unei autorități administrative care nu a acționat, nicidecum, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție despre care vorbeam în editorialul meu de acum câteva zile, părinții au dreptul la un proces „echitabil”.
Numai că, să fie clar, nu poate fi vorba de nici un fel de „proces echitabil” atunci când părinții sunt puși în fața faptului împlinit printr-un ordin emis cu încălcarea brutală a unor principii de drept recunoscute și aplicate de țări mult sub nivelul de civilizație atribuit Norvegiei.
Adică au fost pedepsiți – ce altceva poate fi lipsirea lor de proprii copii!? – li s-a aplicat sancțiunea fără ca, în prealabil, un magistrat să fi constatat, în condițiile legii, că părinții trebuie sancționați.
Că ei s-ar face vinovați, dincolo de orice dubiu, de vreo faptă prin care ar fi încălcat legea și, prin aceasta, ar fi afectat interesul superior al copiilor lor. Dimpotrivă, părinții pornesc din start cu handicapul că ei ar trebui să-și dovedească nevinovăția, lucru pe care nu-l vom mai întâlni în nici o altă legislație a vreunui stat civilizat de pe glob.
Așa fiind, devine clar că ceva nu funcționează cum trebuie în Norvegia. Cum ar veni, ceva e putred în… Norvegia ( și nu în… regatul bietului Hamlet).
Iar faptul că acest sistem face victime multiple printre zeci de familii (să nu uităm, statisticile arată că peste 10.000 de copiii au fost ridicați de agenția cu nume deja de tristă amintire – Barnevernet – ar trebui să pună pe gânduri nu numai pe cei direct lezați și pe conaționalii lor.
Este limpede că legislația norvegiană –sau, poate, modul cum este ea aplicată în practică – ar trebui să facă obiectul unei preocupări responsabile a comunității internaționale.
Nu se poate ca, în numele unor valori superioare cum ar fi creșterea și educarea tinerei generații, asigurarea unor condiții optime pentru promovarea și apărarea interesului superior al copiilor, funcționari mai mult sau mai puțin pregătiți, mai mult sau mai puțin dezinteresați și corecți, să producă drame – uneori chiar tragedii – cu rezultate, de cele mai multe ori, ireparabile.
La urma urmei este vorba, dincolo de principii și proclamații, de viața unor oameni vii, cu bunele și cu relele lor.
Este vorba de destine pe care nimeni nu le poate periclita numai și numai pentru că ele nu se încadrează, neapărat, în niște tipare despre care putem avea serioase îndoieli că sunt înțelese și aplicate, întotdeauna, în mod corect.
Silviu Rațiu
Ianuarie, 2016
