Ziarul electronic al arădenilor

Să mai fie ceva de făcut?

silviu ratiuUniunea Europeană, această struțocămilă cu ștaif și paiete ca la cabaret, scârțâie din toate încheieturile.

Și când te gândești cu ce aere a debarcat ea mai în urmă cu niște ani pe malurile Dâmboviței, când noi, ca niște oameni cu bun simț, băteam, cu sfială, la poarta-i poleită!

Ba că n-am făcut aia, ba că nu ne-am preocupat de ailaltă. Ba că suntem prea subțiri, ba că suntem prea grași. Și tot așa.

Iar noi, ca niște copii de la țară, pe vremuri, frângându-ne căciula-n pumni, am făcut, cuminți, tot ce ni s-a cerut. Numai să ne vedem colo, la masa cu bucate alese. Că, altfel, nici că se putea!

Așa și cu Schengen-ul. Sute de milioane (de euro!!!) pompați în investiții, garanții, alinieri, răsuciri. Numai să fie bine și frontierele Europei către sud și est, să fie sigure.

Și uite că, dacă ar fi după noi, chiar că ar fi!

Se vede și din satelit că frontiera Europei apărată de România este în regulă. Și ar fi în veac, de nu ni s-ar pune degetul în piept și nu ni s-ar cere să facem tocmai pe dos!

Dar cui să-i pese?

Și-n vreme ce alții sunt poftiți și îmbiați să vină, românii n-au loc în Schengen. Că-s așa, că-s pe dincolo, nimeni nu mai știe cum sunt (de multe ori nici noi nu mai știm cum suntem de cât ni s-a tot frecat ridichea de unii și de alții. Băieți de băieți, nimic de zis. Care, iată, acum, o dau cotită, a neputință. Crasă și urât mirositoare. Și țipă de mama focului. Că solidaritate, că principii și ce-or mai fi!)

Din colț în colț.

Așa se tot învârt grangurii politicii de la Bruxelles!

Nici nu mai știu ce vorbesc. Nici când și nici cu cine!

Mai grav, nu știu nici când să tacă. De câte năzdrăvănii au tot glăsuit, bătându-se, de multe ori, cap în cap, le-a crescut ditamai stolul de porumbei prin microfoane…

Și-acum, orice am spune, construcția asta europeană, mai mult futuristă decât temeinic așezată, spre zidire și dăinuire, s-a dovedit șubredă și nici nu poți să ai curajul să te aventurezi în vreo previziune: până când o mai ține?

Iar faptul că unii dintre cei cocoțați prin fel de fel de dregătorii s-au găsit să-și umfle piepții costelivi tocmai acum (vezi-l pe Hollande, franțuzul pe care nici ai lui nu-l mai prea iau în seamă, zborșindu-se în toate părțile) sau, uite, cancelarul Austriei – nici nu cred că e cazul să ne obosim să-i memorăm numele – sau coana Merkel cu privirea-i din ce în ce mai încețoșată – aruncând cu vorbe grele, mai cu seamă la adresa țărilor din Centrul și Estul continentului, nu face decât să întărească adevărul profund al zicerii precum că legea nu-i alta decât o barieră.

Peste care dulăii sar cu dezinvoltura celui care știe cât valorează niște canini îmbrăcați în aur, pe sub care cățeii isteți se strecoară șmecherește și-n care potăile jigărite de gerul de-afară tot dau cu capul, de se aprinde cerul cu-atâtea stele verzi.

Ei bine, noi dulăi nu suntem (deși, cine știe, poate…), dar nici căței nu le place unora să li se spună, cu toate că, de-a lungul vremii s-a dovedit ce mult poate însemna un ”cuțu-cuțu” folosit cu-nțelepciune.

Și-atunci?

Să nu-mi spună nimeni că ar trebui să ne consolăm cu rolul celui care nu știe altceva decât să tot dea cu capul în bariera aia scorojită și care, nici măcar ea, nu-și mai vede rostul!

Că de păzit, știu și eu, nu știu dacă mai este ce…

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.