Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. „Târlă” fără stăpân?

În toamna anului trecut,  în plină campanie electorală, un foarte vocal liberal local – azi deputat cu acte în regulă – anunța „boborul” că uite ce lucru mare face PNL-ul.

Că restaurează Poarta Păunului. Ca și cum această poartă ar fi fost o emblemă, o icoană a Aradului. Care, vezi bine, aștepta jertfa dumnealui neprețuită pentru a fi repusă în valoare.

A reușit să atragă și o asociație/fundație care să finanțeze lucrarea și au trecut la treabă. De unde, până atunci, poarta cu pricina era de un verde patinat – nici urât, nici frumos, dar foarte prăfuit – s-au pus „restauratorii”, fără nici o pregătire prealabilă, să o vopsească într-un albastru spre vânăt, care, în primul rând contrasta țipător cu restul clădirii – pentru că, nu-i așa, o poartă e nimic mai mult decât o parte a unui întreg numit „clădire”, fiind condamnată inevitabil să se încadreze în acest întreg: formă, proporție, culoare…

Nimic din toate astea n-a contat.

Cum nu a contat nici că lucrarea a fost efectuată fără autorizația de construcție de care o asemenea intreprindere avea musai nevoie. Că așa zice legea. Care, chiar și în România, ar trebui să fie obligatorie pentru toată lumea. Chiar și pentru liberali tineri și neliniștiți.

Ba, mai cred și că, imobilul cu pricina fiind situat într-o zonă istorică protejată, ar fi fost nevoie și de un aviz al Direcției Județene de Cultură. Pe care, mai mult ca sigur, entuziaștii restauratori au uitat să-l ceară. Un detaliu colea, un moft…

Presa locală a salutat finalizarea „înainte de termen” a lucrării. S-au găsit chiar și lăudători care să trâmbițeze succesul în cele patru zări. Monumental, sclipitor, aproape de capodoperă. Și câte și mai câte.

Dar uite că n-a trecut nici jumătate de an (!) și Poarta Păunului e… bolnavă.

De fapt ea a fost bolnavă și înainte, că deh, e bătrână și nimeni nu s-a mai îngrijit de ea, mai cu seamă după ce a fost ferecată.

Vopseaua aceea – de proastă calitate și aplicată direct peste rugină și, cine știe, chiar și peste stratul de praf – a început să se scorojească. De ce să fi ales materiale de calitate dacă tot a fost o chestie de… voluntariat?!

Cât despre mâna de lucru, nu găsești astăzi în România oameni pentru lucruri mult mai simple, dar pentru o reconstituire a unui lucru de artă?! Într-un cuvânt, imaginea pe care o prezintă la această oră „Poarta” reabilitată este, aidoma atâtor altor lucrări făcute sub oblăduirea administrației peneliste din ultimii ani, personificarea tristă a fușerelii, a bătăii de joc pe bani mulți.

Și aici vine întrebarea: unde au fost „edilii” orașului atunci când „grupul de inițiativă” anunța – fără să le-o ceară nimeni – reabilitarea Porții Păunului? Unde a fost, pe atunci interimarul Călin Bibarț, care ar fi trebuit să știe atât despre autorizația de construcție, despre avizul Direcției Județene de Cultură dar, mai ales, de faptul că cineva, justificat potrivit legii, a cerut și a fost de acord ca niște străini să intervină asupra respectivului imobil. Și să repare numai o poartă, fațada, nu.

Chiar așa, interimar, domnul Bibarț avea atribuția – și autoritatea – de a pune ordine în ceea ce s-a dovedit o cacealma electorală de toată jena.

Dar domnul Bibarț nu și-a exercitat autoritatea. Nici atunci și, după cum se vede, nici acum, când răul este stânjenitor, dar, încă, poate fi reparat.

A lăsat ca obrazul Centrului istoric să fie schimonosit – din nou – iar acum tace elegant.

Sunt sigur că nu-i trece prin cap că, prin atitudinea sa, se face părtaș la cel puțin două lucruri deopotrivă dăunătoare: mai întâi, dacă n-a cercetatat legalitatea lucrării, a permis niște ilegalități crase, transmițând încă un semnal că în Arad, pentru „unii”, se poate orice.

În al doilea rând, prin aceea că nu s-a implicat în nici un fel – deși ar fi trebuit – în modul cum s-a realizat „reabilitarea” – calitatea materialelor, calitatea finisajelor, respectarea unei documentații etc – închizând ochii la bătaia de joc pe care o poate vedea oricine.

Semnalul pe care-l deslușim și din această întâmplare este acela că Aradul a fost și, din nefericire, a rămas și după recentele alegeri locale, un soi de „târlă” fără stăpân.

Cu un primar timorat (?) care nu reușește – nu vrea sau, mai rău, nu are voie?! – să pună piciorul în prag într-o mulțime de probleme care frământă orașul, complăcându-se în mărunțișuri nesemnificative și în bâlbe jenante, impresia nu poate fi alta.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.