La sfârşitul anului trecut vă scriam din Montreal, acolo unde m-am simţit foarte acasă, din pricina spiritului foarte european care pluteşte, ca o binecuvântare, deasupra oraşului. Anul acesta am harul să-mi petrec o scurtă vacanţă de iarnă ceva mai la sud, dar tot pe coasta de est a continentului nord american, la o aruncătură de băţ de Casa Albă.
Silviu Raţiu
Dar şi de Grădina botanică amplasată la treptele Capitoliului şi în imediata vecinătate a Bibliotecii Congresului, din grija aleşilor chemaţi să reprezinte şi, iată, să promoveze într-un mod cât se poate de original, interesele alegătorilor americani.
O Grădină botanică uimitoare, întreţinută pe cheltuiala Camerei Reprezentanţilor şi care străluceşte, acum, în preajma Crăciunului, de mii de luminiţe, dar şi de frumuseţea unică a podoabelor cu care au fost împodobite toate spaţiile unde a mai rămas loc pentru câte o crăciuniţă, ori pentru o ramură de brad împodobită cu ghirlande şi globuri multicolore.
Am scris despre acest punct de atracţie al capitalei Statelor Unite – nu că nu aş mai fi avut despre ce să scriu – pentru că am vrut să atrag atenţia asupra acestui fapt, nu lipsit de importanţă: în bugetul său anual, Congresul american alocă o sumă apreciabilă pentru ca aceasta Grădină botanică să aducă bucurie milioanelor de americani care vin să viziteze mândra capitală a Statului lor, fără ca, prin aceasta, să-şi aroge cine ştie ce merite ori să arunce în ochii oamenilor cât de mare este grija lor pentru ei.
Şi, ca lucrurile să fie şi mai clare, intrarea la aceasta minunăţie în care se regăseşte flora de pe întreg mapamondul – criză în sus, criză în jos – este (tot) gratuită! Cum, de altminteri, este gratuită în tot ceea ce înseamnă muzee, expoziţii, monumente amenajate fie în zona centrală a capitalei – renumitul Mall, fie risipite prin locuri care să îţi ofere, deopotrivă, bucuria de a vedea ceea ce este expus, dar şi plăcerea de a petrece un timp în care să-ţi încarci bateriile sufletului cu energie şi entuziasm.
Am mai scris toate acestea şi cu gândul că, poate, şi aleşii noştri îşi vor trece pe agendă, cât mai curând, planuri şi proiecte prin care, cu bani publici, să dea ceva înapoi poporului care, prin vot, i-a pus acolo, sus, în fruntea bucatelor. Din care – aşa ar fi normal – ar trebui să se poată înfrupta şi alegătorul, nu doar alesul.
Nu este singurul lucru care impresionează în Washington.
Însăşi felul în care a fost gândită arhitectura a ceea ce este “zona zero” ca reprezentativitate, a oraşului îţi spune, din primele momente, că cel care a primit misiunea de a concepe planurile pe baza cărora s-a construit această zonă a avut în minte o concepţie clară: oraşul acesta va fi, cândva, capitala celui mai puternic stat de pe glob. Iar lucrul acesta trebuie să se vadă! Să-l simtă, deopotrivă, prieteni şi duşmani.
Şi chiar că se vede!
Totul a fost desenat cu reprezentarea unui spaţiu cât mai larg, care să deschidă şi ofere perspective generoase, să pună în valoare armonia echilibrată a celor mai multe din clădiri şi a monumentelor aşezate într-o alternanţă bine chibzuită. Nici să nu te strivească, nici să nu obosească privirea dar, în acelaşi timp, să îşi etaleze întreaga simbolisitică, măreţia savant proporţiontă. Iar mesajul este unul direct şi limpede: trecătorule, ţi s-a dat privilegiul de a-ţi purta paşii pe străzile capitalei Statelor Unite ale Americii, iar lucrul acesta nu-i unul de apucat! Cumpăneşte şi ia aminte! De eşti de-al casei ori prieten, bucură-te şi fii mându, de eşti duşman, teme-te!
Treaba asta, cu proiectarea unui întreg oraş, de la prima bornă şi până la detaliul fin, pe baza unei teme clare, care să aibă în vedere dezvoltarea lui în perspectivă, m-a trimis cu gândul la oraşul meu şi la felul în care, în anii “epocii de aur” i-a fost schimonosită faţa de nişte inşi cu pretenţii de arhitecţi. Oricine să fi fost şi de oriunde or fi venit. Cum s-or fi simţind când viaţa le poartă paşii prin cartierele “desenate” de ei în anii ‘70-‘80 în zone unde, la vremea respectivă, erau case de oameni aşezaţi, cu câte o încropeală de gospodărie şi-un rost în viaţă?
Şi măcar de ar fi pus în loc ceva ce să placă ochiului. Ceva care să vorbească, peste timp, de o mână inspirată, închipuind pe planşetă aşezări decente pentru oameni de-o seamă cu ei. Dar n-a fost să fie…
Stau în mijlocul axei Mall-ului din Washington DC, şi-n orice direcţie m-aş uita văd armonie şi eleganţă, văd lumină şi spirit vizionar. Se apropie Anul Nou şi-mi spun că, poate, în 2011 şi noi, românii, ne vom întoarce cu faţa spre un nou destin. Mai îndrăzneţ, mai luminos, mai aşa cum ni l-am dorit acum 21 de ani, într-un Decembrie cât o licărire de stele căzătoare.
