Ziarul electronic al arădenilor

PUNCT ŞI DE LA CAPĂT: Scrisori de departe – 2010 (II)

Scriam ieri că mă aflu pentru scurtă vreme în Washington, alături de cei dragi, dar că nu pot uita nici de cei de acasă. În cele ce urmează, doresc să vă ofer câteva secvenţe scurte, simple gânduri, născute în timpul plimbărilor pe care le fac în fiecare zi.

Silviu Raţiu

Mai întâi aş vrea să vă vorbesc despre „Cameron Station”.

Fortul Cameron Station a fost o bază militară situată în apropierea capitalei federale. Sub mandatul preşedintelui Clinton, guvernul federal a decis dezafectarea mai multor facilităţi printre care şi cea de la Cameron Station. Terenul a devenit o oportunitate de afaceri, ceea ce a stârnit apetitul investitorilor din domeniul imobiliar.

Guvernul, însă, a stabilit ca din suprafaţa totală de circa 60 de hectare, construcţiile să poată acoperi numai aproximativ 60%, iar restul va trebui să rămână o zonă verde compactă, respectiv va trebui populat cu vegetaţie care să însemne parcuri, perdele de copaci şi altele. Astăzi, ”Cameron Station” este un cartier cochet de case şi condominiumuri, alături de un parc în care se găsesc vreo trei terenuri pentru soft-ball (o variantă a celebrului bass-ball, sport naţional al americanilor) şi un teren de soccer (denumirea americană a sportului rege: fotbalul).

Îşi mai găseşte loc şi un sistem de lacuri pline, chiar şi acum, iarna, de zburătoare de tot felul, locuri de joacă şi kilometri întregi de alei, amenajate în aşa fel încât să aibă loc atât alergători, dar şi biciclişti, tot mai mulţi de la an la an.

Mai vreau să spun că fiecare teren de sport este dotat cu instalaţie de nocturnă proprie, dar şi că la intrarea pe terenul de fotbal sunt afişate reguli menite să avertizeze pe toti cei care intră acolo cum să se folosească de ceea ce li se pune la dispoziţie, în aşa fel încât şi alţii, după ei, să se poată bucura de aceleaşi facilităţi. Iar regulile nu-s puţine de loc.

Important de reţinut este faptul ca, deşi au putut acoperi cu construcţii – între care şi spaţii comerciale, o grădiniţă, un centru de zi pentru copii, dar şi o şcoală elementară şi o sală de sport – mai puţin de 40 ha, investitorii au reuşit să găsească soluţii ca să obţină profit, păstrând un rezervor de aer curat şi amenajând sumedenie de oaze de verdeaţă în imediata apropiere a pâlcurilor de case familiale, numite „town-house”, ori în vecinătatea condominiumurilor cochete, cu un regim de „P+(maxim) 5 etaje”.

O singură excepţie: un bloc cu alura celui la parterul căruia mai funcţionează (sper) cinematograful „Dacia”. Dar şi pentru acest bloc s-au găsit soluţii: piscină proprie împrejmuită, cu un părculeţ generos cu gazon tuns perie şi arbuşti decorativi, al căror foşnet aduce, sunt sigur, o boare plăcută în serile de vară.

Ce vreau să spun este faptul că, deşi în America, ”developerii” sunt la fel de preocupaţi de profit ca oriunde în lume, ei sunt obligaţi prin lege să caute şi să şi găsească soluţii pentru a aduce natura cât mai aproape de cei care vor ocupa casele, apartamentele pe care ei, dezvoltatorii, le aşează pe un anumit teritoriu şi, să şi obţină un câştig care, vă asigur, nu este de neglijat. Oare când vom putea vedea acelaşi lucru şi pe la noi?

Nu de alta, dar dacă faci o plimbare prin Vlaicu, să zicem, ori prin Faleza-Sud, nu ai decât alternativa dorului de un pâlc de pădure sau de un ochi de apă. Cât de mic. Ce să mai vorbesc de-un ciripit de păsărele sau de nişte veveriţe, sărind ici-colo, ori coborând să-ţi ciugulească din palmă ce-ţi dă inima să le oferi.

Altceva.

Am fost, într-o seară, la un magazin ţinut de nişte coreeni. De toate, pentru toţi. Altfel spus, un magazin generalist. Marfă din belşug, adusă din cele patru zări. Lume, cât cuprinde. Şi cu acest prilej, ca şi în alte ocazii, am trăit sentimentul unui univers adăpostit într-o coajă de nucă. Ori într-o arcă, asemeni celei construite de patriarhul biblic. Indieni, pachistanezi, japonezi, coreeni, dar şi hispanici de toate neamurile, un Babilon modern din care nu puteau lipsi nici ruşi, polonezi, chiar o pereche de italieni şi, bunînţeles, cu voia dumneavoastră, iaca şi noi, o pereche de români.

Cu ochii şi cu papilele gustative deschise la maximum, să dibuim totul, să inhalăm tot ce poate însemna aroma şi iz necunoscut până acum. A fost o imagine în mic dar foarte sugestivă a ceea ce înseamnă, la scară planetară, globalizarea. Am stat câteva minute într-un colţ, savurând un eşantion generos de crevete gătit după o reţetă tailandeză foarte aromată şi iute foc şi mi-am zis într-o doară: lumea ca un sat planetar! Cam asta suntem, dar ce lucru minunat să trăieşti în „satul” asta!

Şi încă un ultim „flash” pentru astăzi.

O seară de sâmbătă aşa cum e la americani: adică cina la un restaurant, împreună cu prietenii (vremea party-urilor la iarbă verde stă să vină, prin mai, anul viitor), o mâncare bună – un fel deja cunoscut ori o reţetă nouă – un vin bun ori un pahar de bere. Un restaurant italian, specializat pe „hand made pasta”. Cu alte cuvinte, paste făcute „cu mâna”, pentru a le deosebi, ca un fel de rang de nobleţe, de cele făcute de „alţii”, cu maşina.

Un amănunt pe care vreau să-l împărtăşesc în mod deosebit: pe mesele cu tăblii de mărimi pantagruelice, în loc de feţe de masă tradiţionale, foi mari de hârtie. Moale, de un alb poros. Ai putea spune, halal, ditamai restaurantul italian în inima Americii şi să nu catadicsească să pună nişte feţe de masă din material textil, oricât de ieftin!?

Numai că acoperirea meselor cu foi de hârtie e una din găselniţele celor care conduc localul. Pentru că, alături de tacâmuri şi farfurii – aranjate după cele mai exigente reguli ale mise-en-place-ului international – am găsit, ei bine, o cutie cu creioane colorate! Da,creioane colorate pe care am fost invitaţi să le folosim cu nădejde. Fie până ce ni se va fi adus comanda, fie în timp ce ne ospătam cu bunătăţile pregătite în cel mai autentic stil italian, fie după, adică în timp ce ne făceam siesta.

Am fost asiguraţi că, de vom „produce” ceva interesant, ceea ce va ieşi ca rezultatul al efuziunilor noastra plastice ori grafice, va fi păstrat în arhiva localului şi, de va fi cazul, îşi va găsi loc pe unul din pereţii special amenajaţi pentru a găzdui o atari expoziţie ad-hoc de… artă plastică. Adusă din condei cu ajutorul celor care, în spatele unui pult gândit tocmai pentru a ne lăsa privirea să scormonească nestingherit în spaţiul „bucătăriei”, îşi prezentau, la ”vedere”, talentul în faimoasa şi pretenţioasa artă culinară italiană.

Nu m-am mirat când am observat că atmosfera generală era una de intimitate, de confort sufletesc, că oamenii dădeau semne clare că locul unde se aflau era un fel de prelungire a casei, a apartamentului din care plecaseră doar pentru a  mai schimba niţel peisajul. Şi nu cred că toţi cei cu care m-am aflat acolo preţ de câteva ore, să fi fost clienţi statornici ai localului, oameni care să se fi întors a nu ştiu câta oară. Cel puţin nu vecinii noştri de masă – o familie foarte numeroasă, de o voioşie exuberantă şi care venise în acel loc, pentru prima oară (am aflat asta de la ospătarul care ne servea) pentru a celebra aniversarea octogenarului „întemeietor” al familiei, un danez, bineînţeles înalt şi uscăţiv, cu un zâmbet reţinut şi care, cât am stat noi pe acolo, n-a scos nici un cuvânt.

Restaurantul – un loc unde să te poţi simţi cel puţin la fel de bine ca acasă. Şi nişte oameni care să-ţi pună la dispoziţie nu numai hrană pentru trup, ci şi pentru suflet. Semn că te privesc nu doar ca pe unul al cărui buzunar să-l poată goli de o sumă cât mai consistentă pentru cât mai puţin şi mai prost, ci, mai ales, ca pe unul a cărui satisfacţie să însemne mult mai mult decât câştigul numărat în ţechini.

Am închinat un pahar de vin italian cu gândul la cei de acasă şi mi-am zis că, poate, într-o bună zi, voi putea desena o floare pe o „faţă de masă” într-un restaurant intim, prietenos, ascuns undeva, pe o străduţă elegantă din oraşul de pe Mureş.

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.