Studiul de trafic despre care am vorbit în reflecţiile mele precedente nu este, nici pe de parte, o lucrare fără cusur. De aceea am susţinut că ar fi nevoie de consultări cât mai largi cu toţi cei care sunt îndreptăţiţi să-şi spună părerea: specialişti dar mai ales simpli cetăţeni, cei care se vor bucura, sau nu, de ceea ce va însemna, dacă va fi realizat, planul de modernizare a traficului urban din Arad.
Silviu Raţiu
În ce mă priveşte, după ce am vorbit despre lucrurile care ies în evidenţă prin impactul pe care ar urma să-l aibă asupra existenţei noastre cotidiene, m-am întors la întrebările pe care mi le-am pus încă din momentele în care prezentarea domnului Razvan Popa, şeful direcţiei tehnice a Primăriei, se depăna de la o planşa la alta, de la o coloană statistică la alta. Şi trebuie să spun că aceste întrebări nu-s puţine.
Pentru că studiul, chiar dacă a fost făcut de un specialist în managementul traficului urban, nu putea epuiza toate problemele evoluţiei viitoare a oraşului. Ba, îmi permit să spun că tocmai abordarea temei din perspectiva specialistului într-un domeniu cât o felie îngustă din ceea ce înseamnă ansamblul dezvoltării unei localităţi de mărimea Aradului, a determinat şi limitele soluţiilor pe care le propune.
Bref, ceea ce ne spune, în ultimă analiză, acest proiect, sună cam aşa: de îndată ce se vor fi rezolvat problemele legate de străzi, parcări, inele periferice şi bretele de legătură între cartiere, toate necazurile oraşului îşi vor fi găsit soluţie. Oamenii vor fi fericiţi că vor avea pe unde să se plimbe, ori să-şi conducă maşinile cu sau fără limitare de viteză (35 km/h fiind cea propusă pe Bulevardul Revoluţiei) or să pedaleze pe trasee desenate cu măiestrie de-a lungul şi de-a latul oraşului, armate de turişti ne vor invada cu dorinţa nestăpânită de a sta cât mai mult la noi şi, uite-aşa, nimeni şi nimic nu va putea tulbura pacea şi liniştea arădenilor de azi, dar mai ales de mîine, câţi vor fi rămas…
Pot fi de acord că problemele de infrastructură sunt extrem de importante pentru determinarea nivelului de civilizaţie a unei societăţi, ori doar şi numai a unei localităţi, de orice mărime ar fi ea şi oriunde ar fi amplasata ea.
Doar că ele nu sunt unicele. Şi, în ordinea de prioritate, nici cele mai importante.
Spre o pildă, una din întrebările la care nu am, deocamdată, un răspuns îndeajuns de clar: conform unor previziuni enunţate în studiul celor din Ulm, în viitorii 15 ani, populaţia Aradului va scădea cu circa 10%. Ceea ce nu e puţin lucru. În acelaşi timp însă, se susţine că numărul autovehiculelor socotite la mia de locuitori va creşte cu un procent semnificativ, ceea ce nu pare în regula. De ce? Simplu: de vreme ce populaţia, în general, va scădea, va scădea şi numărul persoanelor încadrate în muncă, deci şi numărul celor care, realizând venituri, îşi vor putea permite ori, vor fi interesaţi să-şi cumpere un autovehicul.
Autorii studiului nu vorbesc nimic – sau aproape nimic – despre perspectivele economice ale municipiului. Nu spun nimic despre cum va creşte ori cum va scădea puterea economică a oraşului, acesta fiind un alt aspect al limitelor despre care aminteam. Numai că problema are o importanţă deosebită.
Un raţionament simplu: dacă România va fi admisă în 2011 cu drepturi depline în zona Schenghen şi ceea ce a mai rămas din componenta de “oraş de frontiereă” a Aradului – cu forţa de atracţie pe care am putut s-o experimentăm în ultimii 20 de ani – va dispărea pentru totdeauna. Cu consecinţe ce pot fi bănuite ca semnificative pentru economia întregului judeţ. Care va fi impactul, chiar şi numai al acestei schimbări asupra configuraţiei economice şi sociale a întregii zone, autorii nu ne spun. Ori, chiar şi pentru un început de răspuns, ar fi fost suficient să privească la ce s-a întâmplat şi cum arată o localitate a cărei dezvoltare a fost marcată decenii la rând de statutul ei de oraş de frontieră: Nădlacul. Pe vremuri, un oraş cu perspective frumoase, a ajuns astăzi, fără supărare, un loc unde nu (prea) se mai întâmplă nimic.
În altă ordine de idei, ce se va întâmpla dacă, în lipsa tot mai acută de reforme structurale şi de măsuri temeinice de dezvoltare economică la nivel national – ambele de resortul altor instituţii decât Consiliul Local şi chiar decât cel judeţean – investitorii străini, câţi or mai fi, pripăşiţi pe meleaguri arădene îşi vor lua micile făbricuţe, depozitele, magazinele şi orice alte agoniseli de pe urma cărora o bună parte din forţa de muncă arădeană îşi câştigă existenţa şi vor face paşi mai către ..răsărit?!
Iarăşi, autorii nu par să fi fost interesaţi şi, dacă mă gândesc bine, nici nu aveau cum, dată fiind specializarea lor strictă, dar mai ales tema de lucru propusă de cei care au comandat studiul.
Spuneam în articolul precedent că investiţiile necesare punerii în aplicare a proiectului propus de specialiştii germani costă. Şi nu puţin. Numai parcările subterane care ar urma să fie construite în câteva puncte din zona centrală, şi de a căror existenţă depinde în foarte măsură însuşi rezultatul final al proiectului, însumează câteva sute de milioane de euro. Care ar putea veni din ajutoare europene, din credite (mai mult sau mai puţin) nerambursabile sau din investiţii private ori din parteneriate public-private. Dar, în oricare din variante, cei care ar urma, fie doar să dea bani, ori să investească, vor avea în vedere un aspect pe cât de simplu pe atât de dramatic prin consecinţe: oare merită să dau banii, respectiv, să investesc?!
”Nu aş putea folosi banii dându-i unora care arată că mai au viitor ?” – va gândi orice posibil binevoitor. ”Îmi voi amortiza investiţia şi dacă da, în cât timp?!” – va calcula omul de afaceri.
Un oraş cu o populaţie în continuă scădere – cum ne spune studiul şi cum ne-o spun statisticile oficiale, cu o atractivitate aşişderea – interesul pentru zona Aradului al unor investitori majori nu pare să indice efuziuni de entuziasm – cu un potenţial economic îndoielnic, nu va atrage nici investitori, nici samariteni mai mult sau mai puţin miloşi.
Iar dacă economie nu va fi, locuri de muncă nici pe atât, ce interes să mai aibă oamenii să vină trăiască aici, chiar să şi rămână în oraş? De dragul cui? De dragul parcărilor subterane? Să fim serioşi.
Exodul românilor spre alte zări constituie deja un fenomen de studiu pentru catedre universitare de prestigiu din lumea întreagă şi nu prea sunt semne că el va înceta într-un viitor previzibil. La milioanele de români care deja împânzesc, cu sau fără acte, Europa, începând cu primele oraşele şi comune din Ungaria şi terminînd cu localităţi unde oamenii îşi fac baia de duminică în valurile Atlanticului, anii viitori vor mai adăuga alte sute de mii sau, Doamne fereşte, milioane.
Nu are rost să ne amăgim, asta e realitatea lipsei de orizont a politicii promovate de cei care se-nghesuie să se cocoţeze pe scaunele puterii, dar care, odată ajunşi acolo, nu mai sunt în stare să lege nici măcar două idei care să produca un rezultat pozitiv în plan economic.
Şi, uite-aşa, mergând pe acest fir de gândire, am ajuns să mă întreb, la rândul meu, aşa cum o făcea un cititor al articolului precedent: să aibă vreun rost ca tot ce ne propune studiul despre care vorbim să ocupe minţile arădenilor? Sau, cum gândea cu voce tare unul din membri board-ului, în şedinţa când ni s-a prezentat proiectul: ”Nu-s toate astea doar basme de adormit copiii?”
Atâta timp cât multe alte lucruri, cel puţin la fel de importante, dar care ar trebui rezolvate cu prioritate, nu par să aibă sorţi de realizare, nu-i doar o simplă amăgire să visăm frumos, pe mâna speciliştilor din Ulm?! (Care, să fim de acord, nu au nici o vină).
Răspunsul meu la toate aceste întrebări şi la multe altele care ar putea fi puse este unul singur: dacă nici nu mai visăm, să nu ne mirăm că în cel mai scurt timp nu ne mai rămâne nimic de făcut!
Vor putea deveni ideile proiectului propus de studiul de trafic realitate?
Depinde numai de noi.
De cei care, citind şi aceste reflecţii, vor vrea – sau nu – cu onestitate şi realism, să pună umărul şi să urnească din loc ceea ce, deocamdată, pare să fie împotmolit de-a binelea. Şi încă rău de tot.
P.S.
Într-o intervenţie viitoare îmi propun să abordez şi alte semne de întrebare pe care mi le-a sugerat acest studiu de trafic. Pe curând.
