Punct și de la capăt. Să nu ucizi!

Confesiunea unui veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, într-una din zecile de mii de secvenţe dintr-unul din miile de filme dedicate acestui moment al istoriei. Un tip mărunţel, fără nimic deosebit. Nici chiar, de acum anecdotica imagine a unui piept garnisit cu medalii.  Zorzoane, ar zice unii. Trofee, vor riposta ceilalţi.

El, nimic din toate astea.

Întruchiparea portretului soldatului de rând. Milioane ca el. Mai mult sau mai puţin viteji, eroi, cum vreţi să le ziceţi.

Mai mult sau mai puţin norocoşi, în ultimă instanţă. Căci el, da, el a avut noroc. Aşa se face că poate sta în faţa aparatului de filmat. Într-o zi ca asta, ei, norocoşii care au fost „acolo”, ei au mare căutare. Pe zi ce trece, tot mai puţini. Simboluri vetuste ale unor vremuri de care am vrea să uităm, dar care se mai agaţă de noi cu slabele puteri ale tot mai puţinilor supravieţuitori.

Ce zicea bătrânul, rătăcit, cumva, în vastitatea câmpului acoperit cu un gazon impecabil şi împestriţat cu nişte mii de cruci albe?!

Începutul a fost brusc, la mii de kilometri de ceea ce s-ar fi aşteptat reporterul să audă.

Ce să spună? Păi, uite ce să spună: că-n ziua aceea, când cu debarcarea, a fost mare nebunie. Nimeni nu ar fi putut anticipa, cât de mare va fi să fie. Nici o debarcare nu seamănă cu alta. Viermuială, hărmălaie, şrapnele, cuiburi de mitraliere, cazemate, aviaţie, barje de desant, paraşute, tot tacâmul. Şi-n toată frenezia aia, salt-înainte, salt-înainte, dintr-odată, de după un muşuroi, uite că apare, ca picat din nori, un „fritz”.

”Noi eram doi, el – singur. Nu mă întrebaţi cine era mai speriat… Nu mai avea armă, nu mai avea cască, nici bidon cu apă, nimic. Dorea pur şi simplu să se predea, s-o termine odată. Pesemne, i se acrise şi lui. Ţinea deasupra capului descoperit o poză. Părea să fie familia lui. Aşa părea. Ne-a oferit şi nişte bani. Vreo cinci mărci cred că au fost. Pe ăia i-am cheltuit cu feciorul cu care eram. N-a fost mare lucru”.

Numai că omul ăsta, care voia să fie luat prizonier, le crea o problemă: cum să-l ia prizonier ? Să-l ducă până la cel mai apropiat loc de adunare, cale destul de lungă de mers pe jos. Ce să mai vorbim că riscau să fie împuşcaţi în iureşul acela nebun. Ori se puteau trezi că le fuge omul de sub nas. Că i se năzare că ar vrea, totuşi, să scape.

„Şi ce-aţi făcut?”

„Păi ce-am făcut? Am făcut ce am făcut. Dar nu ştiu dacă ce am făcut a fost bine sau rău. Nici atunci n-am ştiut, nici acum nu sunt sigur că am făcut rău sau bine, dar de făcut, am făcut-o… Cine ar putea să ştie „la ce  infern a fost în locul acela?! Şi el, oare el ce ar fi făcut?…”.

Nu vom şti care din ei a tras glonţul fatal. Nici ce au făcut cu fotografia.

Ştim doar că a fost o debarcare – ce importanţă are unde – şi că a fost brambureală mare. Ca la orice debarcare. Şi mai ştim că întâmplări de felul acesta au fost cât să poţi scrie un roman fluviu. Dar cine să scrie un roman fluviu despre felul în care noi, oamenii făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, luăm viaţa unui semen de-al nostru pentru simplul motiv că n-avem o soluţie mai bună?! Iar uneori o facem şi pentru mai puţin. Cine să-şi ia timp ca să încerce să găsească răspuns la întrebări cum ar fi de ce-l ucizi pe celălalt când doarme, de ce ucizi copii, de ce ucidem oameni lipsiţi de apărare, neputincioşi pur şi simplu. De ce–l ucizi pe cel care se predă? De ce ucidem?

Pe faţă brăzdată de riduri a bătrânului soldat s-a putut zări cum vântul a zvântat aproape instantaneu ceea ce ar fi părut să fie o lacrimă. Apoi, privirea i s-a fixat pe un punct, dincolo de obiectivul camerei de luat vederi, dincolo de câmpul acoperit cu gazon impecabil, dincolo de orice ar putea desena amintirea acelei zile.

Se vedea clar că bătrânul soldat de rând căuta, şi acum, un înţeles. Pe care nu l-a ştiut nici atunci şi, probabil, nu-l va desluşi niciodată.

Pentru că asta e soarta soldatului de rând.

Să ucidă. Chiar şi dacă, în rest, nu-i nimic de înţeles.

Silviu Rațiu

octombrie, 2012

comentarii