Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Să nu furi!

Decalogul formulează simplu şi imperativ. Interdicţia nu suportă nici un comentariu.

Nu lua, sub nici o formă, ceea ce nu-ţi aparţine. Orice ar fi!

De aici, însă, încep problemele.

În nimicnicia sa sofisticată, omul-alcătuire subtilă, căutând mereu să găsească poteci, uşiţe, firicele de scăpare de sub tridentul divin al responsabilităţii – a „tălmăcit” porunca după cum i s-a părut că, abaterea ar atrage riscuri minime. Şi pedeapsa, la fel.

Să nu furi bani, să nu furi casă – sau „din” casă – să nu furi cirezi, rodul pământului şi altele asemeni. Să nu-i furi omului pământul de pe care-şi culege cele de-ale gurii; nu-i fura uneltele, ca să nu-l pui în situaţia de a fi nevoit, şi el, să fure; nu-i fura vioara, ca să nu sărăceşti, în primul rând tu, cu un cântec.

Şi dacă ar fi doar atât şi tot ar fi grav.

Dar lucrurile nu se opresc aici, măcar de ar fi să rămână la acest nivel. Ai furat un portmoneu, îl poţi restitui – cu sau fără bani şi acte – sau poţi să-i cumperi unul identic şi să zici că l-ai găsit aşa, gol; îi furi haina, îi dai bani şi-şi cumpără alta; îi furi pământul, îl poţi face – cu voie sau cu jandarmul în spate – stăpân din nou pe ce i-ai luat vremelnic. Şi tot aşa. Un rău „reparabil”, pagube recuperabile. Cât de cât.

Ce te faci, însă, atunci când auzi cum unuia i s-a furat copilăria? Sau altuia i s-a furat numele, reputaţia, prestigiul dobândit după ani de neodihnă. Sau, uite, i s-a furat unuia liniştea sufletească, altuia i s-au furat ideile, rodul imaginaţiei, a minţii cu care l-a dăruit Dumnezeu! Sunt milioane care se plâng că li s-a furat libertatea şi alte zeci de milioane pe zi care se plâng că li se fură timpul – o zi, o oră, chiar şi un minut că zici că nu-i mult.

Am cunoscut oameni cărora li s-a furat dragostea. Femei cărora li s-a furat trupul. Bărbaţi cărora li s-a furat munca. Decenii în şir, nouă, românilor, ni s-a furat bucuria. De a ne mişca nestingheriţi de vămi şi de frontiere, de a ne vedea unii cu alţii cum şi când dorim, de a ne simţi ca fiinţe demne de respect, de a ne şti aparţinând unui loc care să ne încapă aşa cum suntem şi să ne dea sentimentul că viaţa e frumoasă.

Şi ar mai fi destule ce ne pot fi furate fără ca cineva, vreodată, să ne poată despăgubi în vreun fel. Pierderi iremediabile. Pentru că, prin astfel de fapte ni se fură, practic, viaţa. Ce nu poate fi, în nici un caz, înlocuită, des-plătită, des-păgubită, re-cu-pe-ra-tă.

În aceasta constă adevărată dimensiune a poruncii, dar şi grozăvia încălcării ei. Şi când spun  lucrul acesta, încă nu am spus nimic despre cea mai gravă faptă prin care cineva îi poate fura celuilalt un lucru care, lipsindu-i, îl poate ucide  pe cel furat. Deopotrivă în trup dar, ascultaţi, în duh!

Aceasta se întâmplă atunci când ni se fură speranţa! Când „mâine” nu mai există ori nu mai ai ce aştepta de la el. Nici bun, nici rău. Nimic!

Doar o trecere ca printr-un spaţiu în care nu ne mai vedem nici umbra – poate că ne este furată şi ea!? – şi nu ne mai auzim nici bătăile inimii.

Chiar aşa, la ce bun ca inima să mai bată când nu mai poţi avea speranţă?

Silviu Rațiu,

octombrie, 2012

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.