I left My Heart – locuri de suflet (VII)

Pâncota – Şiria – Covăsânţ – Cuvin – Ghioroc – Miniş – Păuliş. Mici perle într-un colier. Prea puţin cunoscut, prea puţin preţuit: Podgoria Aradului.

În 1928, Cadarca de Miniş obţinea Medalia de aur Europeană la categoria vinuri roşii. Pâncota unde, la sărbători, bărbaţii ieşeau la plimbare – am văzut nişte fotografii ale vremii – purtând costume din cea mai fină stofă englezească, pantofi la comandă şi baston cu măciulie. În Şiria mai pluteşte şi azi spiritul cald şi atât de universal – ardelenesc al lui Slavici.

De pe dealuri coboară, la vremea culesului, ecou de cântece vesele, de clinchet de pahare curate, de pantofi de dans atingând elegant podeaua proaspăt spălată. Bunica îmi povestea ce baluri cu lume bună venită din patru vânturi luminau serile tot mai lungi ale toamnelor de dinainte de război şi-mi spunea că era loc acolo pentru toţi. Condiţia unică de participare: buna purtare izvorâtă din curăţenia minţii şi a inimii.

Cîndva, Săgeata Verde unea Aradul cu lumea Podgoriei. Prin anii ‘50, un drum până la Pâncota, să zicem, era, încă, un soi de călătorie iniţiatică. Ceasuri de legănare pe băncile de lemn, spectacolul trenurilor făcând „cruce” la Ghioroc, exerciţii de conversaţie cu cei ce se întorceau spre casă, cu „coşerile” goale, după o zi fructuoasă pe pieţele Aradului.  Nane gureşe, cu vorba avântată, bărbaţi cu privirea domoală, sorbind cu înghiţituri mici din sticle cu ţuică, să le stârnească pofta de mâncare pe când vor fi ajuns acasă.

Îmi aduc aminte o copilărie în care se regăsesc dealuri prinse parcă – coală nesfîrşită de insectar – în ace de gămălie. Mii de liniuţe fine desenate după o geometrie proiectată-n cer, aruncând umbre filiforme pe pământul afînat. De parcă nişte personaje de nu se ştie unde ar fi vrut să se asigure că nimeni nu le va putea lua de acolo, sau că nu-şi vor lua zborul, cu ciorchini cu tot, spre alte zări, să-şi deşarte mustul dulce şi aromat. Ce să fi ştiut eu atunci de vie şi de vin? Era desenul uluitor ce se contura pe retina unui copil „de oraş” aplecat peste fereasta vagonului „Săgeţii” pregătit pentru marea aventură a primei vacanţe de şcolar la „Primară”.

O lume în care – aşa mi-o aduc aminte şi acum – timpul avea… vreme. Pe oriunde mergeam (chiar şi mai târziu), oamenii găseau calea de a-ţi trimite un zâmbet, o bineţe. Să se oprească la o vorbă, la o poveste. La asfinţit, până şi soarele întârzia să dispară după dunga orizontului, prelingând umbre lungi peste o lume ce nu voia, parcă, să meargă la culcare.

Şi peste toate, aroma strugurilor rotunjindu-şi mustul în lunga devenire către vinul curat, bogat în parfumuri subtile şi-n gustul plin,robust.

Ce-ar fi să redăm colierului strălucirea caldă, primitoare de altă dată?! Fiecărei perle în parte, dar mai ales şiragului atât de preţios.

Câtă lumină s-a revarsa dinspre Podgorie peste toată câmpia, către zidurile Cetăţii Aradului?! Şi câtă valoare ar putea căpăta toate în jur.

De la un bob de strugure.

Silviu Rațiu

octombrie, 2012

comentarii