Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. NIMENI

În România zilelor noastre, nimeni nu mai respectă pe nimeni! Să nu spuneţi că vi se pare o noutate, un… breaking news! Nici vorbă. Sindromul a devenit realitatea de lângă noi. Stă cu noi la masă, ni se urcă în pat, la culcare, ne dă jos din tren sau de pe şosea; e cu noi, e viaţa noastră.

Nu-i vorbă de lipsă de respect ci, pur şi simplu, absenţa lui!

N-aş putea spune că n-a existat respect pe la noi. Cum-necum, respectul făcea casă bună cu românul, indiferent de treapta pe care-l aşezase viaţa, talentul, râvna sau… norocul.

Ceva s-a întâmplat în ultimii ani şi ne-am trezit că respectul a dispărut. Pur şi simplu. De parcă ar fi plecat, şi el, aiurea. Poate la cules de căpşuni, poate la făcut curăţenie prin casele bogaţilor din alte lumi.

Stai la coadă şi ţi se urcă unul în spate ori trece pe lângă tine, de parcă ai fi… omul invizibil. Mergi pe stradă şi te răstoarnă câte unul, mult prea grăbit ca să te ocolească. Sau, mai nou, pedalând bezmetic pe trotuare, că, deh, s-a dat liber la „piste” pentru biciclişti „brevet original” administraţia locală. Pe şosea, ce să mai vorbeşti. Ajungi să te consideri norocos dacă scapi doar cu o înjurătură şi-i mulţumeşti celui care îţi lasă „originile” în pace şi-ţi zice numai despre cât eşti de… şi că ar trebui să te duci la…

De salutat, ce aştepţi, nu se mai poartă. De strângeri de mână sau ridicări de pălărie, nici pe atât. O să ţi se spună că pălăria nu mai este „trendy”. Să te lase cineva să intri când ai avea prioritate, sau să urci o scară îngustă când celălalt ar putea aştepta – şi chiar ar trebui s-o facă? Să-i ceri, om în vârstă, să-ți cedeze scaunul, o obrăznicie!

Mama, tata au ajuns cantităţi neglijabile şi care fac prea mult umbră pământului; îi ducem la azil şi devenim amnezici când e vorba să le mai călcăm pragul. Ne-am asigurat de testament sau de câte un contract de întreţinere, să n-avem complicaţii. Şi ce dacă întreţinutul locuieşte în Arad, iar „întreţinătorul” – undeva, în Florida!?

Prin şcoli se poartă urechiatul, pusul la colţ al… profesorilor. Imortalizat, neapărat, pentru deliciul facebook-ului. Ce să vorbim de dascăli-lupi, pitiţi, pervers, în blană de mieluşei. Prin spitale e moda plimbatului. Cu targa. De la o secţie la alta, dintr-un spital la altul. Dacă ai noroc, mai ajungi şi acasă. Dacă nu, atât ţi-a fost. Am scris de respectul pe care l-am întâlnit la numita Casă de Pensii din Arad. După o viaţă în care ai alimentat puşculiţa din care dumnealor îşi taie o parte deloc mică, ai ocazia să trăieşti pe proprie piele chestia cu „de la Ana la… Caiafa”. Trimiţi câte o petiţie, că ai o nemulţumire, şi-ţi pui pofta în cui de răspuns. De unde atâtea pretenţii?

Respect pentru muncă, pentru câştigul onest, pentru o viaţă decentă, respectul pentru vecin, respectul pentru „aproapele” – oricine ar fi şi orice ar făce el -, pentru un fir de iarbă, pentru un colţ de pădure – chestii desuete.

Respectul nu-l mai datorez. Mi se cuvine! Iar dacă nu înţelegi, avem mijloace ca să ţi-l impunem: un pumn, o ameninţare sau, mai sofisticat, un şantaj, flegmă bine ţintită, o bâtă de basseball sau un pistol cu bile – un arsenal infinit.

Şi, ce e mai trist, a dispărut şi respectul de sine. Văd zilnic sute de oameni despre care pot bănui fie că şi-au acoperit, fie şi-au aruncat sau şi-au spart oglinzile din casă. La ce bun? Nici că le pasă sau le este pur şi simplu silă de ceea ce ar putea vedea.

Dacă nu te mai respecţi pe tine însuţi, Dumnezeule, cum crezi că vei putea cere să fii respectat? Cât despre a impune respect – iluzii de care nici nu merită să te mai ocupi. Dacă nu-l ai, n-ai nici cum şi ce să dai.

Dacă, aşa cum spuneam, nimeni nu mai respectă pe nimeni, nici măcar pe sine, în afară de tristeţe, ce ne mai rămâne?

Silviu Rațiu

octombrie, 2012

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.