Nu de mult număram peste 23 de milioane. Ceva îmi spune că, de ar fost să fie altfel, am fi ajuns uşor la 25. Milioane, desigur.
Acum aflăm că suntem vreo 18, dar nici asta nu e sigur. La cum s-a făcut recensământul…
La scara istoriei, câteva minute şi am scăzut cu 5 milioane. Nu oricât, să putem spune că e greşeală de adunare. Cinci milioane de suflete înseamnă ceva.
O ţărişoară sau, uite, un stat stat din cele 50 (plus Washington DC) câte compun Statele Unite ale Americii, de pildă Florida, aşa, la întâmplare. Ei vreo 18 milioane şi ceva, noi, la fel. Şi dacă te gândeşti unde sunt ei şi unde noi?!
Asta am ajuns: o ţărişoară. Nu de mult eram o „putere central europeană”. O navă mândră, spintecând valurile înspumate chiar cu un soi de mândrie. Lumea venea la noi şi noi mergeam la ei, eram primiţi la înalte curţi, ni se arăta respect. Atâta cât era, dar se numea respect. Iar respectul vine, o ştie toată lumea, ca semn al recunoaşterii unor calităţi, a unor rezultate obţinute cu trudă. De ce nu, un semn de preţuire. Că de frică, să fim serioşi, nu e cazul. Chiar şi de am fi ajuns la 25 de milioane, nu aveam de ce şi nici cu ce să speriem pe nimeni. În plus, românul nu are porniri agresive cât să-ţi fie teamă de el. Aşa că, respectul venea din apreciere, din mâna întinsă de ceilalţi ca unui partener alături de care ai vrea să parcurgi o bucată de drum.
Vă aduceţi aminte de Jaques Chirac şi de pasiunea cu care a pledat cauza României în lumea întreagă? Cum a fost când a venit Clinton să ne spună, cu un regret sincer, că n-a fost să fie, dar că locul nostru este acolo, în lumea bună?! Sau când a venit Bush „junior” în persoană, să ne anunţe că a răsărit curcubeul pe cerul României. Putea să nu vină, e clar. Dar a făcut-o! De ce? Pentru că, cei 23 de milioane de români contau! Şi nu doar pentru că eram 23 de milioane.
Acum am ajuns la 18 milioane, iar perspectivele nu sunt deloc bune. Dacă însuşi preşedintele ne-a zis că putem pleca, cum ar fi bune.
Şi, de ar fi să zic că a fost o vorbă la supărare, că nu e cazul să o luăm în serios şi totuşi, dacă arunci o privire către vămile din vestul ţării şi tot vei vedea că lumea pleacă. Convoaie nesfârşite de autocare plecând burduşite de oameni traşi la faţă – unii cu ochii plânşi şi glasul tremurînd – şi de bagaje pe care, de le vezi, îţi dai seama că nu-s pregătite pentru oarece concediu în vreo destinaţie exotică. Oamenii îşi adună sărăcia în plase imense de rafie, în geamantane jerpelite, în ce mai au şi-şi iau lumea în cap.
Să fie oare o întâmplare că glasul României se aude, în vremea din urmă, foarte rar şi mai ales atunci când, câte o ţară din Vest pune problema reducerii ori suprimării autorizaţiilor de muncă pentru imigranţii români?! Cum ar veni, de ce le luaţi românilor noştri dreptul de a lucra… la voi? Că la noi, în România, oricum nu au ce face. Locuri de muncă – mă refer la acele locuri de muncă unde un om îşi poate vedea de treabă şi unde primeşte o plata decentă pentru munca prestată! – nu mai creează de mult economia autohtonă. Vorbe-vorbe din gura tuturor celor care, în ultima vreme, s-au perindat la timonă, fie portocalii, fie combinaţi în roşu şi galben cu săgeată.
În lunile din urmă – cel puţin – spaţiul public a devenit tot mai mult un loc al răfuielii dintre ocupanţii vremelnici ai „palatelor” de pe malurile Dâmboviţei. Vorbe grele, lovituri sub centură, haznale cu murdărie împroşcând, fără deosebire, tot ce trece prin preajmă, cu poporul, nedumerit, pe post de victimă colaterală.
Cei care ar trebui să se ocupe de economie, de cultură, mă rog, de lucruri de felul acesta sau, de ce nu, de reprezentarea cu onoare şi cu folos a ţării peste hotare, s-au încăierat ca ţaţele-n piaţă, într-o păruială ce nu se mai sfârşeşte.
Nu-i vorbă, cică o fac spre binele a tot românul. Dar cine să-i mai audă. Pe unde ai merge, auzi din ce în ce mai des un murmur plin de obidă: ”Nu mai stau, de ce aş mai rămâne, plec, oriunde e mai bine, gata, nu mai merge, oriunde-mi văd ochii numai aici, nu!” Te uiţi la ei – tineri, din ce în ce mai mulţi – dar, culmea, şi oameni în toată firea, ca să nu mai vorbim de cei bătrâni, plecând să moară printre străini!
Cu timona părăsită de cei care ar trebui s-o ţină, cu braţul tare, orientată spre ţărmul mult visat, corabia – cândva frumoasă, iubită şi cinstită – se-ndreaptă, într-o resemnare tăcută, spre bancul de nisip pe care scrie, cu litere de-o şchioapă: NAUFRAGIU!
Nu-i nimeni s-o salveze?
Silviu Raţiu
Frumos articol dar trist.Tocmai cand am crezut ca parca incepe sa pilpaie acea luminita de la capatul tunelului pe care o tot asteptam sa se vada de vreo 20 de ani s a stins.Si deznadejdea este mai rea decat furia.Dar cum speranta moare ultima poate totusi se va gasi un salvator.Dar cat mai repede sa nu intram in depresie.Continuati dle Ratiu,pina nu va trece si presa sub controlu guvernului.