Punct și de la capăt. Fiat justitia, et pereat mundus!

Ioan (Giovani) Becali are dreptate. Şi vărul său, Gigi Becali, are dreptate. Până şi preşedintele Băsescu are dreptate!

Silviu Rațiu

Atunci când primul numai că n-o ia la bătaie pe judecătoarea cazului în care este cercetat ca şi inculpat!, pentru o evaziune fiscală de milioane de euro, el are dreptate. Sau, atunci când cel de-al doilea, marele finanţator de fotbal şi creştin înfocat îşi face singur dreptate, cu ajutorul unei poliţii parastatale, şi el are dreptate. Ca să nu mai vorbim că preşedintele Băsescu, are şi el dreptate atunci când pleacă, în toiul nopţii, dar în văzul unei ţări întregi, de la un restaurant unde băuse vârtos, la volanul maşinii personale, sub privirile încântate ale unor poliţişti. El, cel mai mult, are drepatate!

Pentru că, e bine să observăm lucrul acesta, ei nu sunt decât nişte cetăţeni români cărora legea le garantează o sumedenie de drepturi. Dreptul de a avea tupeu, dreptul de a se pune de-a curmezişul legii, dreptul la insultă, la dispreţ faţă de tot ceea ce ar putea însemna bun simţ, etică şi morală.

Dar şi dreptul de a încălca legea, după cum vor muşchii lor. Şi dacă ar fi numai ei! În România există o adevărată inflaţie de instituţii şi organe a căror principală atribuţie este aceea de a asigura respectarea legii. Oriunde, pe teritoriul ţării şi oricând. Prin orice mijloace pe care legea le permite. Inclusiv prin mijloace care presupun exercitarea forţei, aplicarea unor sancțiuni sau pedepse.

Aşa instanţele de judecată, aşa parchetele, poliţia, jandarmeria, poliţia locală. Ca să nu mai vorbim de “servicii” şi de tot felul de agenţii şi direcţii specilizate ale parchetelor şi celorlalte instituţii.

Pentru a-şi putea duce la bun sfârşit misiunea, legea le dă dreptul să ia orice măsură care să asigure un cadru de ordine si legalitate în limitele căruia şi cel mai neînsemnat cetăţean să se poată simţi în siguranţă. Să se simtă protejat cât să-şi vadă de viaţa lui amărâtă. Iar atunci când se produc încălcări ale legii, aceste instituţii şi organe specializate sunt obligate, da, obligate, să ia măsuri de sancţionare şi de reprimare fermă a tuturor actelor cu caracter antisocial. Indiferent cine este cel care săvârşeşte respectiva abatere.

Atât despre cadrul legal pe care parlamentele de după Decembrie 1989 l-au creat ori l-au ajustat, modificând, actualizând acte normative adoptate înainte dar care, prin spiritul lor, puteau contribui la construirea unui sistem suficient de solid cât să asigure ordinea şi domnia legii pe tot cuprinsul ţării.

Şi aici ne oprim. Din păcate. Pentru că, asemeni atâtor altor domenii ale vieţii cotidiene a românilor, şi aici se aplică cu vârf şi-ndesat regula potrivit căreia, ”afară-i vopsit gardul, înauntru-i leopardul”.

Legea există, e bună sau, mă rog, perfectibilă, dar ea mai trebuie şi aplicată.

Avem şi cadrul organizatoric creat pentru ca legea să poată fi aplicată: există, aşa cum spuneam, instituţii, organe, direcţii, servicii şi aşa mai departe. Organigrame, dotări, unele la nivel ridicat, logistică, scheme de încadrare, tot tacâmul.

Ce ne lipseşte?

Pentru că e limpede că ne lipseşte ceva.

Încercând un răspuns, am să evoc o discuţie pe care am avut-o, cu ceva ani în urmă, cu doi magistraţi, pe vremea aceea, judecători la Tribunalul din Arad. I-am întrebat  dacă, după părerea lor, codurile de procedură – civilă şi penală – după care trebuiau să judece pricinile aflate pe rolul instanţelor, erau suficiente pentru a asigura soluţionarea în termen scurt, temeinic şi legal acele pricini. Cu alte cuvinte, dacă acele coduri – şi actele normative care le completau – constituiau sau nu un cadru legal apt să asigure respectarea legii în limitele competenţelor atribuite instanţelor? Răspunsul lor a fost categoric: ”Desigur! Chiar aşa, perfectibil, uşor şchiop câteodată, sistemul legislativ este funcţional”.

“Şi-atunci – am continuat întrebarea – de ce, totuşi, sunt procese care durează o veşnicie, de ce se dau hotărâri proaste, uneori revoltător de nedrepte! De ce justiţia se prăbuşeşte în ochii oamenilor?”.

Şi de data aceasta răspunsul a fost la fel de categoric: ”Pentru că legile nu se aplică singure. Ele trebuie aplicate de oameni. Bine pregătiţi, oneşti, obiectivi, cu coloană vertebrală, dreaptă şi solidă, dar mai ales fermi cu orice încălcare a legii. Oricine ar fi vinovatul!”.

Aşa ajungem la esenţa intervenţiei mele. Spuneam în debutul acestor rânduri că şi Giovani şi Gigi Becali, dar şi preşedintele Băsescu, au dreptate. Nu ei sunt vinovaţi că, încălcînd legea, nu sunt sancţionaţi de îndată şi cu toată fermitatea.

Credeţi cumva că judecătoarea care a asistat, resemnată, la circul pe care l-a făcut, mai dăunezi, inculpatul Ioan Becali, într-o sală de judecată – nu pe stadion, nu la piaţă! – , nu avea instrumentele pentru a-l tempera. Ba bine că nu! Începând de la o banală amendă contravenţională, până la arestarea turbulentului, o mulţime de măsuri legale toate acolo, pe pupitrul doamnei judecător. Ca să nu mai vorbim că în sală ar fi trebuit să se afle cel puţin unul din jandarmii – mascat sau nu – care consumă, mai nou, oxigenul prin tribunale, chipurile pentru a se îngriji, culmea, tocmai cu asigurarea ordinii şi solemităţii activităţii în cadrul acestei instituţii.

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat ieri. După cum nu s-a întâmplat nici în cazul, atât de mediatizat la timpul său, al “războinicului luminii” când cu sechestrarea unor amărâţi de găinari care n-au ştiut să fure altă maşină decât pe cea a gureşului susţinător al fotbalului dâmboviţean.

Legea nu este, la urma urmei, nici bună, nici rea. Ea nu face altceva decât să creeze nişte instrumente cu ajutorul cărora o ţară să poată trăi în ordine şi în respectul unor reguli care să pună lucrurile în mişcare şi să le ţină pe făgaş. Aceste instrumente trebuie mânuite de oameni.

Legea trebuie aplicată. Întocmai şi la timp. Pentru că, aşa cum spuneam şi în gîndurile aşternute în ultima apariţie din rubrica mea pe care o ţin sub titlul “Ro-vigneta”, sentimentul de dreptate este atât de esenţial legat de însăşi fiinţa umană încât chiar şi o clipă de nedreptate poate produce răni iremediabile. Poate omorî.

“Să se-nfătuiască justiţia, chiar de ar fi să piară lumea!“ –  un cuvînt – stindard care ar trebui – şi chiar că trebuie ! – să-nsufleţească inima şi gândul oricărui român care şi-a asumat un rol – oricare ar fi el! – în lupta gigantică pe care orice sistem statal o duce pentru impunerea legii, a ordinii şi a binelui.

A dreptăţii celor care ştiu şi-şi doresc dreptatea. Clădită în ideea binelui construit prin şi cu ajutorul binelui celorlalţi.

Februarie, 2012

comentarii