Îmi spunea un amic, nu de mult, scormonind ceva cu privirea în mormanul de zăpada din faţa Primăriei: ”Nu cred să mai existe ceva pe lumea asta care să nu (se) vândă?”.
Silviu Rațiu
„Totul a ajuns să fie de vânzare”, zicea amicul, cu voce scăzută. ”E doar o problemă de preţ: cu cât (se) vinde una-alta? Cu cât vinzi pâinea, scrumbia, ciorapul, sutienul, maşina, procesul, mândria, pudoarea, cinstea, demnitatea, cu cât?! Una bucată prietenie, un pic uzată, doi bani, o iubire, roasă la coate, preţ redus că-i ziua îndrăgostiţilor şi-i chef la nu ştiu care bar…”.
Ne-am despărţit şi-am început să întorc pe toate feţele gândurile rămase parcă suspendate în gerul greu ca un pumn în bărbie: să nu mai fie chiar nimic-nimic care nu (se) vinde?
Din graba acceleratului, aşa cum lăsăm să ne treacă viaţa, lucrurile par să dea dreptate amicului meu pesimist.
Şi, totuşi, dacă ne apucăm să cotrobăim îndelung printre lucrurile de care aproape că am uitat, cred că vom găsi un lucru ce nu pare să aibă căutare. Care, adică, nu vinde.
Măcar unul!
Ce uşurare, îţi zici, până ce nu dai la o parte ambalajul şi faci amara descoperire: normalitatea, ei da, ea nu vinde!
Am ajuns să nu mai dăm doi bani pe normalitate.
Doamne, ce plictiseală ca lucrurile să se petreacă aşa cum ar trebui, cum te-ai aştepta şi cum s-au petrecut mereu şi mereu, ducând lumea înainte pe un făgaş unde roţile pot scârţâi, dar continuă să se învârtă, iar maşinăria să funcţioneze. S-o facă aşa cum este scris în cartea tehnică, în instrucţiuni, în manuale, stassuri, legi şi regulamente. Ori, pur şi simplu, în cutumele care vin, unele, din negura timpului şi care, drept urmare, au cizelat acest „normal” până la puritatea şi perfecţiunea unui diamant.
Orbiţi de mizeriile cu care ne lăsăm împroşcaţi din toate părţile, nu mai avem cum vedea sclipirea blândă care înseamnă matricea firească a unui cotidian croit pentru ca să ne putem suporta – unii pe alţii şi destinul care, oricum ne pune întrebări încuietoare – şi pentru a răzbi, păstrându-ne coloana în poziţie verticală.
Noi, nu şi nu, dacă acel ceva ce ni se oferă fără plată, chiar şlefuit la perfecţiune, este „normal”, nu-l vrem că nu trece, nu are piaţă domle! Nu vinde!
Ia să dai cu un scandal de pereţi, să sară-n ţăndări prin piaţă, să vezi lumea bulucindu-se-n draci şi încă pe bani mulţi. Ce să mai vorbim de fabricanţii de zvonuri, scandaluri, şuşe, mânării, care au inundat piaţa şi care-ţi intră cu marfa lor duhnind a putregai până-n dormitor?!
Ce-ar mai fi de spus?
În ce mă priveşte, aş încheia, cum e normal, cu: „Bună ziua! Mi-a făcut plăcere!”.
Chiar dacă risc să nu primesc nimic la schimb. Chiar dacă unii vor ridica din sprîncene: ”Normal? N-auzi că nu (se) vinde?!”.
Şi totuşi: ”Bună ziua, mi-a făcut plăcere!”.
Februarie 2012
