Ziarul electronic al arădenilor

Cine să fim, oare?

Parte din mitul fondator al românilor – dacă aşa ceva ne poate fi recunoscut – balada „Mioriţa” relevă în planul existenţei diurne un paradox greu de acceptat pentru omul raţional.

Silviu Rațiu

Doi tipi orbiţi de invidie (?) se pregătesc de un asasinat mârşav. Oiţa cu proprietăţi paranormale din turma celui de-al treilea îşi avertizează stăpânul. Până în cele mai mici detalii şi pe un ton care nu admite replică. ”Păzea că-i de rău şi încă rău de tot!”.

Informaţie absolut credibilă, chiar dacă este furnizată într-un mod mai puţin obişnuit. Viitoarea victimă nici nu pare să se îndoiască de spusele mioarei transcedente.

Cu toatea acestea, surpriză, el nu intreprinde nimic pentru a dejuca planul criminal. Mai mult, se pregăteşte într-o stare absolut aiuritoare de împăcare cu soarta, să se supună unui final pe care ochiul pământeanului din noi nu-l vede a fi de loc implacabil. Dimpotrivă. Şi cel mai simplu gest, recomandat în asemenea situaţii – fuga, ce nu-i ruşionasă dacă e sănătoasă şi mai ales dacă asigură salvarea – ar aduce un happy-end pe care toată lumea l-ar aplauda la scenă deschisă.

Cum adică, să ştii că vin ceilalţi doi să-ţi ia viaţa – şi cu asta şi turma, dimpreună cu oiţă fermecată – iar tu să visezi la nunţi în cer?!

”Poate dacă mă văd aşa pacifist, o să li se înmoaie pornirile criminale şi facem pace la un foc de tabără… Mai punem şi de-un proţap şi-o litră de vin…”.

Să fim serioşi!

Vine potopul peste el, vin inundaţiile, vin ruşii, (nu ) vin americanii, bântuie vânt de sărăcie, ne vând băieţii deştepţi ţara, ce mai rămâne o-mpart cei mai puţin deştepţi, vine chiar şi moartea peste noi, iar noi, poeţi cu lire vai de mama lor, îi zicem una de dor şi ridicăm ochii spre cer. Acolo-i nunta, de-acolo e să vină steaua norocoasă.

Neputinţă drapată-n stoicism balcanic îndulcit cu halva?

Fatalism de-adevăratelea? Profunzimi filozofice de neatins, deprins la curţi împărăteşti pierdute-n ceaţa îndepărtatului orient? Naivitate strigătoare la cer?

Discutăm despre o  componentă esenţială a personalităţii atât de contradictorii a românului, care-l face greu de înţeles chiar şi pentru el însuşi. Iar asta explică o mulţime de lucruri.

Explică, de pildă, de ce am fost în stare să-l ţinem cu botul pe labe atâta vreme pe Traian (când cu Decebal, să nu fiu înţeles greşit) sau pe Paşa Sinan, ori pe Baiazid, să ridicăm zid de netrecut la Mărăşeşti sau, uite, la Păuliş, pentru ca, mai apoi, să eşuăm lamentabil în compromisuri cu osmanlâi, fanarioţi, cu muscali mai vechi şi mai noi – unii cu steluţe-n frunte. Cum de-am reuşit să lansăm pe orbita civilizaţiei universale nume ca Brâncuşi, Enescu, Coandă, Rugină, Titulescu, Cioran şi mulţi alţii, iar mai aproape de noi, să înghiţim decenii în şir hapurile amare cu „omul de tip nou”, cu „socialismul multilateral dezvoltat”, dar şi cu marea şi mica privatizare de pe urma căreia am rămas jumuliţi precum puii de „Gostat” pentru care ne sfâşiam pe vremea Geniului din Carpaţi.

Să vezi că vine peste tine buldozerul şi să-i zici „Dacă se poate,fără durere… !”.

Şi uite-aşa, ajung să mă întreb, cine suntem la urma-urmei?

Un lucru e sigur: orice sau oricine am fi, nu suntem… Mioriţa!

Cum am şi putea fi?!

comentarii

One Comment

  • SILVIU…! Dacă prin ani +-1960 ne-am (te-am) cunoscut ,punte de legătură ne-a fost voștii vecini Fam . IVĂNESCU și tot pe atunci ne stropeam cu apă în și după ploaie.Și atunci ca și acum porti acelaș nume ; SILVIU; așa îț-i spuneam atunci.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.