Punct și de la capăt. Familie mare, Europa

La vremea când chestiunea admiterii României în UE făcea doar obiectul unor speculaţii la colţ de stradă, am declarat că afacerea este ca şi finalul unei partide de şah, când concurentul cu poziţia mai puternică îi dă adversarului „mutarea în plic”. Cu alte cuvinte, Uniunea cunoştea finalul acestei partide. Şi-l cunoştea încă din momentul în care partida stătea doar să înceapă.

Într-atât era de clar încotro se îndreaptă lucrurile încât am afirmat că şi în cazul în care, la referendum, poporul ar zice un NU clar aderării, Uniunea ar găsi modalitatea prin care, într-o formă sau alta, România să ajungă să stea la masa marii familii a Europei Unite.

Asta pentru un motiv simplu: nu ştiu câtă nevoie să fi avut România de structurile UE – căci ÎN Europa, să fim serioşi, am fost întotdeauna şi n-am plecat de acolo niciodată! – dar este clar ca lumina zilei că UE şi structurile sale au nevoie de România. Ca de altfel de toate ţările mici şi mijlocii ale continentului.

Deh, şi-ntr-o familie, e nevoie, pe lângă neamurile mari, şi de rude mai mărunte. Vorba aia, de decorul în care „familia” să-şi joace marile drame, căci loc de comedie în lumea contemporană, nu prea mai e. Cel puţin în partea vestică a planiglobul, nu prea!

Şi aşa a fost. Uniunea ne-a primit până la urmă dar „masa şi felicitările” n-a fost cea mai veselă din câte s-ar fi putut pomeni.

Se vedea încă de pe atunci că „cei mari” ne iubeau mai mult din vârful buzelor, că dragostea e doar de ochii lumii şi că, odată zestrea încasată,  mireasa urma să-şi ia locul acolo unde i se stabilise de la început că va trebui să stea. Adică în celălalt capăt al mesei. Cu celelalte „mirese”. Cărora li se luase, şi lor, zestrea. Fiecăreia după cât au putut să-i ia.

Că aşa e în UE.

Cei mari (şi tari) stau la un cap de masă, acolo unde începe întotdeauna servirea. Cu bucate alese. Aburinde, proaspete. Vinul, numai ce-i scos din butoi, răcoros şi aromat.

Ceilalţi, vorba aia, rudele sărace, la celălalt capăt de masă.

Până să ajungă la ele, mâncarea apucă să se răcească, se sleieşte, ca să nu mai spun că bucăţile cele bune de carne au fost luate. Au mai rămas nişte oscioare. Iar vinul, păi ală bun s-a terminat, merge şi de pe fundul butoiului.

De luat, însă, trebuie să iei. Nu poţi zice că ai mâncat în altă parte şi nu ţi-e foame. Ai semnat contractul şi acolo zice că, vrei, nu vrei, trebuie să stai la masă şi să mănânci ce ţi se pune în faţă. Altminteri mai rişti şi-o scatoalcă.

Că de plătit, ai plătit înainte. Cu vârf şi-ndesat.

Iar dacă zici că nu-ţi place, n-ai decât, poţi s-o laşi şi-n farfurie. De vreme ce tot ai plătit-o mai bine o mănânci. Altfel, o fi bună de aruncat la câini.

La aşa familie mare, poţi fi sigur, sunt şi câini. Şi nu puţini. Destui câţi să-ţi aducă aminte, mereu şi mereu, unde-ţi este locul.

Silviu Raţiu

comentarii