Şi-a preluat mandatul în mijlocul unei ierni cum multe n-au fost în ultimul veac (!) în România. Zeci de morţi, o ţară paralizată deopotrivă pe uscat, pe apă dar şi în aer.
Silviu Raţiu
Tsunami să fi fost şi nu ne-ar fi lovit atât de năprasnic! Şi de ar fi fost vina zăpezii, ai fi avut cui să-i spui că-i prea mult. Dar nu, nici de data aceasta Dumnezeu nu are nici o vină!
De la tribuna Parlamentului ne-a prezentat un program cu zeci de obiective, care mai de care mai ambiţioase, dar mai ales fierbinţi prin actualitatea lor colosală. Ne-a vorbit – şi el! – de reformă şi noi ar trebui să-l credem că o va şi face. În cele câteva luni câte le are până la alegeri.
Tocmai de aceea, ne-am fi aşteptat ca, prima zi după ce a fost validat, să-nceapă iureşul, învolburarea, să ne zgâlţâie în inerţia în care neputinţa celor abia plecaţi ne-a scufundat aproape de înec. Guvern tânăr, elan prezumat, dar şi trâmbiţat peste tot de „părinţii spirituali” drapaţi în portocaliu, o criză de timp evidentă şi de aici, o nevoie de acţiune stringentă ca foamea după aer a celui salvat de la înec.
Şi a fost primul pas: o zi întreagă pierdută cu predări-primiri, ca pe vremuri la gestionarii de la bufete, birturi de cartier şi aprozare în care găseai borcane cu zacuscă. Fast tipic dâmboviţean, de parcă ar fi fost vorba de nu ştiu ce moment festiv. Au lipsit doar panglicile tricolore, foarfecele aurit, fanfara şi covorul vişiniu. Primul-ministru, pe post de maestru de ceremonii. Să fie scris aşa ceva în fişa postului şi noi să nu ştim?! Doamne, ce prost mai e românul, vorba lui Brucan!
Şi a venit o altă zi. Obosiţi, pesemne, de-atâtea festivităţi cu buchete şi-mbrăţişări galante, domnia sa, premierul, şi o parte dintre miniştri abia numiţi, au ieşit să ia o gură de aer proaspăt. E o altă problemă că-n timpul zbenguielii prin nămeţii cât casa, lui Răzvan Ungureanu i-au scăpat şi nişte porumbei din gură. Şi că în felul acesta a rănit mii de necăjiţi care numai de efuziunile lui de pragmatism neo-comunist nu aveau nevoie.
Şi ce dacă, după sus zisa vizită „de lucru” nu s-a schimbat nimic, sau aproape nimic pentru binele amărâţilor cu case îngropate, da, în-gro-pa-te! în nămeţii gigantici!? Se cheamă că Guvernul a bifat prima baie de mulţime, iar asta va da bine la panoul de onoare. Sau în albumul cu poze de familie. „Uite-l aici pe tata, când era ministru, vezi ce gigea era!?…”.
A venit şi week-end-ul, că deh, a fost prea mult de muncit pentru binele ţării, au putut să se odihnească, binemeritat, după atâta zoală, şi-apoi a început o nouă săptămână.
Am zis că, de-acum, o să vină şi măsurile spectaculoase, de substanţă, care să urnească din loc căruţa înţepenită în momentul demisiei înţepenitului Guvern Boc. Oamenii au nevoie să vadă, să simtă că ţara e guvernată, că e cineva care se ocupă de trebile cu adevărat importante. Care să se regăsească în viaţa de fiecare zi a românului, oricât ar fi el de vrednic, sau nu, în ochii ageri ai demnitarilor mai vechi sau mai noi. Care demnitari, se ştie, sunt puşi peste tot norodul nu doar pentru folosul şi chiar delectarea unora, de aceeaşi culoare cu ei!
Luni, o întâlnire absolut inutilă, la Cotroceni, un dans pe poante pe ritm de geampara. Au fost ascuţite creioane gata ascuţite din fabrică. Iar marţea a venit cu panseul adânc şi sclipitor al premierului, care ne-a informat, cu falsă modestie, că dumnealui îşi începe ziua de muncă pentru binele ţări la ora 6.00, dis de dimineaţă şi că ar fi bine ca şi poporul să se apuce de treabă ceva mai devreme, chiar dacă nu la 6.00, ca şi el, vrednicul. Şi să lucreze, disciplinat, opt ore rotunde şi perfect măsurate. De la 8 fix, la 16 fix. Nici mai mult, nici mai puţin. Parol!
Ca să vezi, fratele meu, a trebuit să ne fie dat un prim-ministru tânăr, şcolit pe la înalte porţi, harnic, vrednic şi devreme sculător, ca să ne dăm seama de ce aveam nevoie ca, în sfârşit, lucrurile să înceapă să se mişte în mers accelerat spre acel „bine” pe care ni-l tot propune tătucul – preşedinte – jucător.
Program de lucru clar şi strict respectat, uniform pentru tot funcţionarul, azi, mâine, şi-o uniformă fercheşă, plătită din salar (în rate, dar tot din salar!) – astea erau lucrurile cele mai importante de care aveam nevoie pentru ca, în sfârşit, să ne punem pe treabă. Nimic altceva!
Nici măcar de nişte drumuri curate, ca să ajungem la birou. La ora 8.00. Sau, uite, de o direcţie clară care să ne conducă, uşurel, spre luminiţa aia, de la capătul tunelului, pe care ne-a arătat-o, vă mai aduceţi aminte, sărmanul Victor Ciorbea, cadet la şcoala de maici.
Ce simplu, nu-i aşa?!
Aproape că ai putea zice, măi să fie, la ce ne-o fi trebuind, dacă e atât de simplu, un prim-ministru trecut prin ciur şi prin dârmon la şcoli înalte, când totul se reduce, iată, la modificarea programului de lucru al birocraţilor şi corabia se avântă pe valuri spre noi şi însemnate „succesuri”?!
Pocnim din degete şi totul e ca şi rezolvat.
Să scuzaţi, pocnitul ăsta când? Între 8.00 şi 16.00? Neapărat?
Ţară, ţară, când ne trezim?
La 8.00?
La 16.00?