Ziarul electronic al arădenilor

PUNCT ŞI DE LA CAPĂT: Luciditatea ca suferinţă

Ilie Dumitrescu a demisionat din funcţia de antrenor la Steaua. Aş fi vrut să spun „la echipa” Steaua, dar cred că aş fi făcut o greşeală: ceea ce se vede, de mai multă vreme, sub culorile roş-albastre nu mai e o „echipă”. E orice altceva. Cel mai mult cred că e o provocare a hazardului. O trupă de saltimbanci – unii geniali, alţii cochetând cu impostura – părând că se întâlnesc pentru prima oară cu doar câteva minute înainte de primul fluier al arbitrului.

Silviu Raţiu

Că reuşesc, cu toate astea, să mai şi câştige, nu-i vina lor. Uneori, e mingea, că e rotundă, alteori adversarii, că-şi dau cu stângul în dreptul. Oricum, ca unul care, în afara veşnicei iubiri care este „Bătrîna Doamnă“, simpatizez cu Steaua, mă văd în situaţia să-mi dau, iar şi iar, palme de control că-mi pierd timpul lipit de televizor atunci când se zice că „joacă” echipa din Ghencea şi când văd orice altceva, numai fotbal nu.

Am fost foarte surprins când s-a anunţat numirea lui Ilie Dumitrescu în funcţia de antrenor. Aveam o părere specială despre omul acesta: elegant, manierat, conducând cu pricepere un business cum nu te-ai aştepta – galerie de artă, auzi!? – vorbind fluent şi elevat despre un fenomen pe care, se vedea clar, îl şi stăpâneşte temeinic. Nu m-aş fi gândit că ar fi dispus să coboare atât de uşor din Olimpul său.

Şi pentru ce?

Am zis că tare mare trebuie să fie dragostea acestui om pentru sportul care l-a făcut, într-un fel, ceea ce este şi că, mai mare trebuie să fie dragostea lui pentru clubul sub culorile căruia a cunoscut gloria. Dacă s-a înhămat la căruţa cu coviltir a celor din Ghencea, dacă a coborât în arenă în loc să rămână, chiar şi la peluză, mâncând seminţe şi scuipând cojile în cei aşternuţi pe treabă în iarbă – „sport naţional” la români -, e clar că, ori a înnebunit, ori că e animat de un foc ce întrece meschinăria cotidianului mioritic.

În scurtul timp cât a fost lăsat să încerce să facă treabă, a arătat că, mai întâi de toate, are enorm de multă bunăvoinţă, că ştie şi ceva meserie şi că ştie să rămână elegant chiar şi dacă poartă trening şi ghete cu crampoane. Până la un moment dat – cel al implantului „Urziceni” – părea că va reuşi chiar să îşi pună amprenta pe ceea ce elevii lui ar fi trebuit să facă pe teren. Adică pe jocul echipei. Părea că, după multă vreme viteziştii se vor întoarce pe gazon, reînnodând legenda.

A venit însă meciul cu Astra şi iată-l pe Ilie Dumitrescu părăsind ringul.

Unii ar spune ca a aruncat, în mod laş, prosopul. Alţii au început să-l căineze. Cu lacrimi de crocodil. Aşa cum, de altminteri, suntem obişnuiţi în peisajul dramoletelor dâmboviţene. Alţii declarau, cu singuranţa oracolului din Delphi, la nici 5 minute după anunţarea demisiei, că Ilie Dumitrescu este un tip sensibil dar foarte raţional şi imposibil de înduplecat.

Tonul voia să spună ceva de genul: «Să nu cumva să vă apucaţi, careva, să-i ziceţi să revină! Bine că a plecat!».

Aici voiam să ajung,de fapt.

Ilie Dumitrescu, aşa cum spuneam mai adineaori, este un om inteligent. Mult peste ceea ce ne obişnuiesc să ne arate băieţii aştia alergând împătimiţi, vreme de 90 de minute după o băşică, de-a lungul şi de-a latul imaşului brăzdat de linii cu var.

Iar dacă suntem de acord ca această presupoziţie, trebuie să acceptăm şi faptul că el nu va acţiona sub imperiul unui impuls de moment. Aşa ceva nu este comun oamenilor inteligenţi. Ei ştiu să-şi păstreze cumpătul, ştiu că ţine de imaginea lor faptul de a nu arunca în stânga şi-n dreapta cu vorbe spuse la necaz.

Şi-atunci, cum să tălmăcim cuvintele articulate – cu un zâmbet ce nu trăda nici cea mai mică urmă de supărare – de cel care a ales să plece când te-ai fi aşteptat mai puţin?

La urma urmei, se cunosc antrenori (dar mai ales oameni ce se învârt în sfere înalte) care ar avea mult mai multe motive să se gândească la plecare şi care stau binişor în fotoliu, gângurind la ceas de seară cu starlete din presă, puse, şi ele, pe şotii.

Ceea ce face din gestul lui Ilie Dumitrescu un motiv de reflecţie dincolo de perimetrul contorsionat de uriţenii de tot felul, al fotbalului românesc, trimiţând speţa în sfere mult mai complexe, este mesajul subînţeles pe care omul acesta l-a transmis tuturor celor care au urechi să asculte.

Pe Ilie Dumitrescu nu l-au dat afară derbedeii care l-au făcut ţigan în timpul meciului (caseta meciului mă confirmă), nici cei care i-au strigat, demenţial, „Demisia”.

Ilie Dumitrescu a înţeles ceva ce, din prea multă dragoste pentru fotbal, pentru echipă, a uitat la momentul cînd a acceptat să preia „Steaua”: a înţeles că există momente în viaţă când a părăsi o corabie scufundată iremediabil, nu e, nici pe departe, un act de laşitate. E mai mult decât înţelept.

În asta văd demnitatea gestului făcut de Ilie Dumitrescu.

El a plecat exact în momentul în care, a rămâne ar fi echivalat cu pierderea a ceea ce a reuşit să-şi păstreze. Iar jertfa lui ar fi fost una fără glorie.

Este limpede pentru oricine se poate detaşa de partizanatul pătimaş al ghibiţului că „Steaua” – dar nu numai ea – este, de multă vreme o “corabie a nebunilor”.

Ilie Dumitrescu a acceptat, când a preluat echipa, să încerce varianta „nebunului frumos”.

Şi, pentru că unii se pare că au vrut să-i pună cu de-a sila, cămaşa de forţă, a trebuit să plece.

Prin asta, Ilie Dumitrescu a demonstrat că este nu numai inteligent ci şi un om lucid.

Câţi ca el?

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.