Dacă ai să te descoperi pe-aici, să ştii că cineva te-a văzut. Ochiul de verde. Cum de la ce? De la ce vrei tu: de la pelin, de la urzică, de la „ăla” de Paris, dar şi de la semaforul din colţ. Ăla de ar trebui să-ţi lumineze calea, s-o poţi ţine dreaptă şi n-o face.
Sau poate c-o face, dar n-ai tu ochi s-o vezi. Nici lumina şi nici calea.
Nu te poţi ascunde, oricât ai vrea.
Ochiul de verde e peste tot.
Vede şi vorbeşte. Ca să ştie lumea.
Ochiul de verde poate fi oricine. Nu-i marcă-nregistrată. Deocamdată…
Toţi avem ochi.
Oricare şi-i ţine deschişi, vede. De ce să ţii doar pentru tine? Să taci şi să bagi în tine ca-ntr-o pubelă. Curată boală de fiere. Cui foloseşte?
Dacă tot vezi, uite-aici un loc unde să şi spui. E loc destul în colţul ăsta. Iar lumina, nu uita, e pusă mereu pe… verde.
Editorialele-s prea lungi. Unele n-au punct, altele n-au capăt. Ştirile, prea scurte. Ce să pui între ele?
Simplu: „Ochiul de verde”. Marfă bună, la pachet mic.
Post scriptum, pentru cei de-s predispuşi la constipaţie: nu vă faceţi griji. Ce vede ochiul de verde e una şi ce scrie, e alta. E pamflet.
Digestie uşoară.
George Sigera,
pour les connaiseures.
