Toţi suntem nişte păcătoşi în cele din urmă. Aşa grăieşte apostolul şi nu avem nici un motiv întemeiat să-l putem contrazice. Din pricina asta, proverbul cu „gura păcătosului” care, se ştie, adevăr grăieşte este mereu adeverit.
Ca să nu merg mai departe decât la recenta intervenţie publică a eurodeputatei noastre, atât de contestată pentru „vina” de a fi fata preşedintelui. (Ce să spun, eu nu găsesc nimic care să justifice înţepăturile şi atacurile pline de venin ale unora la adresa domniei sale. Agramaţi, să iertaţi, sunt destui aşa că le-aş spune celor care o tot tachinează să facă bine să-şi caute bârna din ochi mai înainte de se împiedeca de paiul din ochiul vecinului). Am dat peste rezumatul cuvântarii Elenei Băsescu şi mi-am zis că, de data asta, de eram în sală, aş fi aplaudat. Pe bune! Ce să ni se pară greşit în afirmaţiile ei?
Că, din 1990 încoace, toată tinerimea românească se visează avocat ori economist de bancă? Păi să privim niteluş la cifrele de şcolarizare ale universităţilor de toate culorile din România şi vom vedea ce inflaţie de absolvenţi de „Drept” şi de „Economice” a inundat piaţa muncii în ultimele două decenii. Ca să nu mai vorbesc de cozile ce se fac la listele de admitere pentru Medicină! Ehe, stomatologie, mină de aur! De unde am avea atâta „marfă de export” în domeniu dacă şcolile nu ar produce, ai zice, pe bandă rulantă, medici de tot felul. Cică Italia e plină de stomatologi „made in Arad”, ca să nu iau decât un exemplu din bătătură.
Iar de partea cealaltă, ce să vezi? Ia încearcă să dai de un croitoraş mai trăsărit, sub 35-40 de ani. O cunoştinţă îmi povestea că a avut un croitor de clasă care, pe la sfârşitul anilor ‘90 i se plângea că nu mai reuşește să găsească şi-un ucenic care să-i stea mai mult de 3-4 luni, după care fuge văzând cu ochii. Mecanici auto? Să fim serioşi. Stai la coadă la câte un service de-ţi vine rău, că nu mai e cine să-ţi facă un schimb de ulei ca lumea. Citim prin ziare de olari, fierari, tâmplari sau dulgheri ce–şi plâng meseria, că nu mai e nimeni să o ducă mai departe.
Pantofarul Stefy, cu reclama lui pe internet, trece drept un ciudat, pe care-l tratezi cu îngăduinţă: ”lasă-l că-i vai de capul lui… auzi, panotofar…” – zic cei mai mult, cu condescendenţă. Să fie o ruşine să munceşti pur şi simplu?
Diploma de licenţă să fie noul tip de legitimaţie a românului?! Zicem român, trebuie să zice neapărăt licenţiat? Cine mai iese dintre graniţele tot mai largi ale ţărişoarei noastre şi-şi pune compasul spre Vest, va vedea că „ceilalţi” au o cu totul altă opinie în chestiune.
Nu de mult am văzut, la un târg popular, o pleiadă de tineri etalându-şi realizările în domenii cum ar fi marochinăria, olăritul fin, fierăria, mobila sculptată, ba, chiar confecţionat de cărămizi din paiantă, văiuga noastră seculară. Să nu zic de patiseri, brutari ori măcelari, ameţind asistenţa cu arome fine de mezeluri sofisticate. Unul din punctele de atracţie din centrul vechi din Quebec City este atelierul unde doi tineri aduc la lumină bijuterii din sticlă realizate după metode seculare, la temperaturi sufocante. Un tânăr cu alură de Hercule – să tot fi avut vreo 30 de ani – îşi încânta asistenţa la un festival de vară, ţinut vara trecută la Gyula, cu potcoave, articole de fier forjat pe care, să vezi minune, le realiza la faţa locului. Fără să-i fie ruşine de funinginea ce-i păta, ici colo, faţa acoperita de broboane de sudoare. Asta e!
Elena Băsescu a pus degetul pe o rană care ar trebui să ne doară. Aici nu-i o problemă dacă ne place de ea sau nu. Ceea ce ne-a spus ea contează! Mesajul ei nu (mai) e o chestiune de simpatie personală. E un avertisment!
Sau, ne-om fi închipuind că-l vom putea chema, peste vreo 10-20 de ani, pe domnul avocat să ne schimbe ţeava la baie ori că o să mergem la dumnealui la cabinet să-i dăm ghetele la pingelit?! Domnul economist o să ne croiască pantalonii ori o să-i dăm comandă pentru tortul de aniversare sau de nuntă?!
Vedeţi, uneori ar mai trebui să lăsăm deoparte persoana care ne pune în faţa unor adevăruri care dor şi să luăm în seamă adevărul, nu mesagerul. Nu de alta, dar s-ar putea ca, în timp, durerea să devină de nesuportat şi să nu avem cui cere ajutor. Sau, dacă o să vină, ajutorul să coste mult prea scump.
Geo R. Gică
