Citim în ziare că nici nu mai ştiu câţi oameni ai străzii au fost culeşi de pe unde rătăceau fără noimă şi duşi în adăposturi. Ca să nu moară din pricina gerului.
Silviu Raţiu
Minunat! Omenie curată, pură şi simplă. Şi totuşi, aceleaşi ziare ne spun că aici, în Arad, undeva pe unde, poate, trecem în fiecare zi, un om a murit din pricina gerului. A murit singur! Cât de mare să fi fost singurătatea în inima acestui om de nu a reuşit – sau nu a vrut! – să găsească drumul spre cel mai apropiat adăpost. Sau,măcar în umbra unui gang ori a unei scări de bloc neluminată?!
Dar, şi mai rău, cât de mare să fi fost pustiul din inima celui – sau celor – care trebuie ca au trecut pe lângă omul acesta chircit în solitudinea sa inexplicabilă, fără să le fi tresărit şi cea mai mică fibră de suflet?!
Gîndiţi-vă oameni buni: un semen de-al vostru stă cuibărit lângă un zid şi nici nu ştie sau nici nu vrea să-şi mai şoptească disperarea! Ei bine, poate că i se împleticeşte limba! Îl lăsăm acolo, să-l năpădească stihiile îngheţate ale unei ierni despre care nu vom şti cum de a apărut şi de unde a venit aşa, ca la comandă?!
Cine să fi alungat din inima noastră şi cel din urmă strop de omenie?
