Ziarul electronic al arădenilor

Despre diaspora

Se ştie, cuvântul diaspora vine de la grecescul „a împrăştia” şi a intrat în limbajul curent de când cu împrăştierea evreilor, după cel de-al treilea război împotriva Romei.

Silviu Raţiu

Cu timpul, diaspora a ajuns să desemneze orice grup etnic care nu trăieşte între graniţele statului de origine. Aşa ne-am trezit că auzim inclusiv de „diaspora românească” de ici – de colo, adică de români risipiţi pe toate meridianele globului. Mulţi, puţini, cine să mai ştie, destul şi bine că au ales să plece şi să trăiască „printre străini”. Max I. Dimont, un scriitor francez care s-a ocupat de istoria evreilor, spune că, observând experienţa acestora, în realitate, „diaspora” ar trebui să însemne mult mai mult. În opinia lui, diaspora ar fi un mod de viaţă, o stare de spirit, un catalizator al eforturilor pe care cei aflaţi într-o asemenea situaţie, ar trebui să le depună pentru a-şi păstra identitatea naţională, chiar risipiţi pe alte meleaguri. Cu alte cuvinte, ar trebui să vorbim despre „diasporă” în măsura în care cei ce se regăsesc trăindu-şi viaţa dincolo de graniţele ţării unde le sunt rădăcinile, depun măcar un minim de efort pentru ca să nu fie asimilaţi, mai devreme sau mai târziu de populaţia majoritară. Să-i vezi preocupaţi pentru păstrarea şi transmiterea măcar a limbii, dacă nu şi a tradiţiilor, a spiritualităţii ori a oricăror altor elemente care ţin de identitatea naţională.

Nu de mult am vizionat un film documentar în care erau prezentate aspecte dintr-un mare oraş din Statele Unite. Ceea ce mi-a sărit în ochi, printre alte lucruri interesante, a fost şi faptul că în oraşul acela existau, foarte bine definite, cartiere ce identificau „diaspore” în sensul cel mai clar al cuvântului: cartierul rusesc, cartierul polonez, cartierul unguresc, cel chinezesc şi câte altele. Toţi animaţi de aceeaşi preocupare: să se integreze în ţara de adopţie, păstrându-şi identitatea ca semn particular, ca modalitate de supravieţuire a naţiei.

Ştiu, trăim într-o lume a globalizării. Refuz însă să accept ideea că nu ar mai fi loc de identitate. De „diasporă”, ca loc al afirmării şi promovării unei imagini diferite de cea majoritară. Cu atât mai mult, susţin că e nevoie ca şi românii să se constituie, acolo unde-i va duce destinul ori alegerea, în diaspore autentice. Adică în comunităţi care, cu un program coerent în care dorinţa de a se integra în noua „patrie” să fie cel mult egală cu aceea de a-şi păstra identitatea locului unde le vor rămâne, pentru totdeauna, rădăcinile. Opţiunea dezrădăcinării nu poate intra în discuţie decât cu asumarea riscului dispariţiei. Ceea ce, sunt sigur, nu-şi doreşte nici un om cu mintea şi inima sănătoasă.

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.