Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Inaugurez o nouă rubrică. Nu că nu mi-aş mai încăpea în piele, ci, pur şi simplu, pentru ca să încerc un alt ton al dialogului. Un alt canal de comunicare.

Silviu Raţiu

Am să încerc să mă opresc, din când în când, din alergare şi să vă propun un minut de reflexie. Fără nici o altă pretenţie. Iar dacă, uneori, o să pot genera polemici, luări de poziţie, cu atât mai bine. Pentru că, după cum se poate vedea, „vigneta” pe care o propun are destinatari cunoscuţi: românii. De aici şi de pretutindeni. Ca să ne facem auziţi şi să arătăm că ne pasă.

Uite, spre o pildă, în urmă cu ceva ani am citit într-o carte despre istoria devenirii evreilor, că oamenii ăia, chiar de au fost risipiţi în toate cele patru vânturi, au făcut (cel puţin) un lucru extraordinar. În urmă cu vreo câteva milenii deja, au stabilit că dascălii trebuiau să primească salarii bune, pentru ca profesia să fie atrăgătoare şi onorabilă. Tot despre ei am mai citit pe undeva că ar fi fost printre primii care au introdus învăţământul primar obligatoriu. Să nu rămână nimeni fără ştiinţă de carte. Şi să aibă parte şi de dascăli bine plătiţi, pe care comunitatea îi respectă pentru ceea ce fac şi care, decurgând de aici, trebuie că îşi făceau treaba cum se cuvine. Nu de alta, dar nu-ţi dă mâna să te lipseşti de un salar mai cu seamă dacă e şi bun când, făcându-ţi treaba, îl poţi avea. Iar pe lângă el, să mai primeşti şi respectul celor din jur.

Mi se pare firesc să fie aşa. Nu poţi avea o naţiune puternică, dacă cei care o compun nu sunt, luaţi fiecare în parte, puternici. Nu-i de mirare că, într-un palmares „all time” al premiilor Nobel, mai mult de 75% dintre laureaţi sunt evrei, oriunde ar trăi ei. Oamenii ăştia – şi cei care au învăţat de la ei – au o atitudine pragmatică şi fermă care pleacă încă din familie – oriunde şi-ar duce traiul – şi care pune bază pe nevoia imperioasă de educaţie – de toate gradele, dar care este orientată, la orice nivel, spre performanţă – nu poţi să nu ai şi rezultate. Am putea spune că oamenii aceia au o dedicare pentru a pune temelii serioase zilei de mâine. Că o fac, cu credinţă şi tenacitate, în fiecare zi. Şi că, pentru asta, sunt dispuşi să plătească preţul. Iar cât priveşte acest aspect, să nu uităm că tot de la ei ni se trage şi vorba „Sunt prea sărac să mă mulţumesc cu lucruri ieftine!”. Mai pe româneşte, calitatea costă.

Nu cred că poate spune cineva că românii nu şi-ar dori performanţa. Sau că, de la Dumnezeu, nu ar fi făcuţi pentru aşa ceva. După cum nu pot să cred că există cineva care să accepte că ea ar putea fi obţinută altfel decât având o bază solidă la toate nivele societăţii. În familie, în comunitatea restrânsă a cartierului, a satului, comunei şi, mai apoi, la nivelul  întregii ţări.

Modelul este dat. El funcţioneză – e drept – în alte părţii, de milenii.

Dacă e pe-aşa, hai să facem cumva să găsim şi noi o soluţie ca dascălii, la toate nivelurile, dar mai cu seamă la nivelul de bază – educatoare, învăţători, profesori de ciclu gimnazial, cei care „toarnă temelia”– să primească salarii bune. Pentru ca profesia lor să fie atrăgătoare şi onorabilă. Abia atunci le vom putea cere să fie performanţi şi să producă performanţă. Dorinţă avem, oameni care-şi doresc şi care ar putea să fie dascăli foarte buni sunt sigur că avem, iar de copii, slavă Domnului, chiar că nu ducem lipsă.

Mi se pare că ne mai lipseşte, până una-alta, un singur lucru: să vrem să plătim preţul şi încă pe cel corect.

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *