Ceea ce trebuia să se întâmple cu mai multă vreme în urmă s-a întâmplat acum. Acum, vreau să zic, în primăvara aceasta. Şi mai cu seamă la finele acestei săptămâni.
Şi dacă te gândeşti că „marele” bărbat de stat Emil Boc numai ce ne-a anunţat – cu îngăduire de la Zeus – că ţara ar fi ieşit, pâş-pâş, din recesiune. Şi că o să fie bine. Aşi!
Cine a avut proasta inspiraţie să-şi irosească bani şi timp pentru a vizita ceea ce a fost anunţat ca un mare târg de mobilă, a putut să măsoare proporţiile dezastrului politicii echipei „portocalii” de la conducerea Camerei de Comerţ din Arad. Ei da, şi acolo dragii mei, şi acolo tot ei…
Pe scurt, pentru cei care încă nu au fost (şi nici nu ar trebui să-şi irosească vremea să se ducă), vă spun eu, că am fost şi am văzut: un singur pavilion (din două) cu standuri răzleţite în disperare ca să pară mai multe, ba chiar şi cu un colţ cu plante decorative şi flori ocupând cam 20% din întreg spaţiul de expunere.
Ce treabă or fi având floricele cu mobilierul, numai minţile odihnite ale celor de pe strada Cloşca ne-ar putea tâlcui. Dar să fim serioşi! Aduceţi-vă aminte, la târgul de Paşti mai mult de jumătate din spaţiu – o hală şi încă ceva din a doua! – tot floricele au fost!
Tristeţe mare frate, chiar aşa!
Păi cum să nu fie, dacă băieţii care îşi exercită talentele prin Camera de Comerţ ştiu doar de nunţi, botezuri şi alte sindrofii găzduite, pe bani frumoşi, de cele două încropeli scheletice de pe drumul Pecichii.
Chiar aşa, încropeli fără nic un Dumnezeu, de zici că mâine le ia vântul. Vezi bine numai aşa s-a putut… O urâciune care să ruşineze chiar şi-un stagiar în ale arhitecturii, încă o palmă plesnită pe obrazul acestui oraş locuit de oameni mult prea îngăduitori cu prostia harnică.
Nici că se putea o idee mai jenantă pentru pretenţiile unui oraş care, cândva, a avut faimă. De-adevăratelea! Şi să nu credeţi că ar trebui răsfoit calendarul prea mult în urmă. Dar ce să ştie Groşan şi ai lui despre istoria Aradului, frate!? Şi ce să-i doară pe ei că am ajuns de râsul lumii?
Să nu ne spună nimeni că e criză! La alţii nu e? Am văzut târguri şi expoziţii organizate pe ici pe colo, prin ţară ori aiurea, în lume, cu lume multă, cu standuri arhipline – ocupate, unele, chiar de români! – cu intrare liberă ori, mă rog, la preţuri decente şi cu gazde interesate ca tăt natul să se simtă bine.
Nu doar buzunarele lor…
Şi să nu ni se spună că nu au venit mai mulţi şi de aia…
Dacă nu au venit, înseamnă că au avut motive. Că şi anul trecut a fost criză, dar atunci au venit! Numai că şi atunci, ca şi acum, cei care au venit s-au plâns că li s-a băgat mult prea adânc mâna în buzunar când a fost să plătească chiria.
Iar dacă n-au venit destui, să le fi dat banii înapoi celor, puţini, care au vrut să vină, să le fi mulţumit pentru bunăvoinţă şi să nu fi făcut târgul. Să nu fi produs încă un moment de imens ridicol.
Cui să-i mai pese că e portocaliu? Ridicolul, vreau să zic….
Geo R. Gică
