Nostalgia după comunism (II) 

Eșecul clasei politice post-revoluționare

„Noi nu ne vindem țara” – era unul dintre sloganurile obsedante ale demonstranților adunați de FSN pentru a protesta împotriva dreptei politice care încerca să-și ridice capul, după decenii de umilință.

Evident, neo-comuniștii care acaparaseră puterea și care apoi și-au consolidat-o prin votul covârșitor al unei populații înspăimântate de libertate, au avut grijă să le inoculeze și această spaimă față de „interesele meschine” ale dreptei politice de a vinde țara străinilor.

Conducătorii de atunci au mizat pe gândirea rudimentară a oamenilor care se vedeau deposedați de „bunurilii întregului popor”, în favoarea unor bancheri neisprăviți care „n-au mâncat salam cu soia” și care vor să cumpere România cu dolarii lor câștigați fraudulos prin Vest.

A trecut mult timp după Revoluție până când termenul de „om de afaceri” să-și piardă sensul profund peiorativ pe care neo-comuniștii i l-au dat, înspăimântând „poporul”. Nu am nicio intenție de a jigni sau desconsidera pe cineva (în fond, fiecare poate cât poate), dar nu pot să uit cum, la o demonstrație anti-FSN a studenților, a apărut din senin o contra-manifestație a muncitorilor de la IMGB.

Bieții oameni habar nu aveau de ce au fost teleportați în centrul Bucureștiului, dar, auzindu-i pe studenți cum strigă „Jos cu perestroika”, oameni au preluat rapid sloganul, așa cum l-au priceput ei, începând să scandeze din toți rărunchii „Jos cu Petre Stoica!”. Evident, tot aceiași oameni scandau și „Noi nu ne vindem țara!”. Și tot aceiași oameni i-au votat pe neo-comuniști, în frunte cu Ion Iliescu – „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”.

Ei bine, privatizarea întreprinderilor, de care se temeau atât de tare oamenii, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, un jaf organizat la scară largă, tocmai de stânga politică.

Dacă aș fi știut cum se va proceda, cum se va fura cu legea în mână, aș fi scandat și eu alături de cei de la IMGB „Nu ne vindem țara” și, la o adică, aș fi fost de acord chiar și să pice Petre Stoica, indiferent cine va fi fost acela. În loc să facă din privatizarea întreprinderilor de stat o afacere profitabilă, clasa politică, în profund stil fanariot, a preferat peșcheșul personal în defavoarea relansării economice. Furtișagul qvasi-legal, egoismul mercantil și incompetența, au erodat încrederea populației în noua clasă politică.

Problema Securității, de asemenea, a constituit o cruntă lovitură dată democrației de abia născute. Pe lângă faptul că mulții vinovați de imensele grozăvii din perioada comunistă nu au fost trași la răspundere, pe lângă faptul că ne-a fost refuzată o lege a lustrației, vechii securiști, KGB-iști sau ce or fi fost, au fost plantați pe alte funcții în aceeași gașcă de odinioară, sub altă denumire.

După acest eșec al noii stângi politice, a urmat unul și mai lamentabil: eșecul noii drepte.

Cât de naiv și încrezător am putut să fiu, alături de foarte mulți alți arădeni, pentru ca atunci când Emil Constantinescu l-a învins în alegeri pe Ion Iliescu, să ies în stradă, să mă îmbrățișez cu toți necunoscuții adunați în Piața Revoluției, să-mi stric hubloul de la mașină prin care scosesem drapelul găurit la mijloc, care flutura victorios în bătaia vântului!

Am asistat, mult timp după aceea, la o bâlbâială înfiorătoare, o lipsă de coerență și de unitate, o abuzare grotescă a logicii economico-sociale, pentru ca, în final, după ce marea coaliție a dreptei să-și fi dat obștescu sfârșit, să aud stupefiat declarația penibilă a lui Constantinescu: „Sistemul m-a învins!”.

Apoi stânga a revenit în forță, purtată pe valurile de dezamăgire și de nemulțumire firești. Cu aceleași găști, cu aceleași hoții, cu aceiași baroni și cu mulți alții apăruți peste noapte. Apoi dreapta cu stânga, stânga fără dreapta, un talmeș balmeș în care a dispărut orice noțiune de ideologie politică. Stânga nu mai e stângă, dreapta nu mai e dreaptă, stânga se unește cu dreapta (?), cu scopul meschin de a-l debarca pe Băsescu, Băsescu rezistă, la fel și Statul Paralel, apoi iarăși așa zisă stângă, apoi iarăși așa zisă dreaptă…

Cum am ajuns după toată aceasta cascadă de eșecuri impardonabile, după acest iureș, această luptă între găști puse pe căpătuială, lipsite de scrupule și goale de ideologii? Acum, evident, pandemia este invocată ca scuză, dar dacă treizeci de ani nu ar fi trecut degeaba, oare tot așa ne-am fi confruntat cu această molimă planetară?

Ei bine, cumplita dezamăgire a celor mai mulți români îi duce pe diverse căi, diferite de la om la om, de la gândire la gândire. Cum spuneam într-un editorial trecut, pe unii îi duce pe calea extremismului. Pe alții îi aruncă în brațele nostalgiei după comunism.

Mulți oameni, speriați de libertate, or se pornesc împotriva multinaționalelor, a Uniunii Europene și, în general, împotriva dușmanilor reali sau închipuiți ai patriei noastre, căzând într-un așa zis extremism care nici măcar nu este un extremism autentic, or se îmbată cu „bună-starea” de pe vremea lui Ceaușescu. Și unii și alții sunt într-o gravă eroare. Nici privatizarea în sine, ca soluție economică, nu este ceva greșit.

Clasa noastră politică a făcut-o însă, cu bună știință, un adevărat jaf, o devalizare crasă. Orice om de afaceri prins că-și devalizează propria firmă riscă pușcăria. Clasa noastră politică nu a riscat nimic! Nici multinaționalele nu sunt în sine ceva rău! Toți cei care se pronunță vehement împotriva lor, sunt absolut convins că își fac cumpărăturile zilnice de la lanțurile de supermarketuri existente.

Dar clasa noastră politică, incapabilă și inconștientă, a făcut ca supermarketurile să înăbușe propria noastră producție, ducând profituri substanțiale firmelor din vest de care sunt conduse. Sunt supermarketurile de vină? Evident că nu! Conducătorii noștri sunt de vină? Evident că da!

Aceeași problemă se ridică și în privința Uniunii Europene la care, pe bună dreptate, ne-am bucurat că am aderat. Acum, Vestul a înlocuit tancurile și mitralierele din războaiele convenționale cu politicile economico-financiare care subjugă popoare întregi, fără vărsare de sânge. E vina Uniunii Europene? Evident că nu!

Este doar vina clasei noastre politice care nu a știut, n-a vrut sau nu a avut tăria să negocieze așa cum trebuia să negocieze la vremea respectivă și chiar și acum. Haideți să fim serioși! Crede cineva că România a intrat în UE pentru meritele sale? Nici vorbă! Europa avea, are și va avea nevoie de România! Analfabet să fii și tot pricepi asta! Și atunci? De pe ce poziții trebuiau să se poarte negocierile?

Din păcate, inclusiv când România era pe val, imediat după Revoluție, toate șansele au fost spulberate de găști de interese care și-au spus și își vor spune politicieni, care nu au fost capabili să dea dovadă de bărbăție politică. Ne-am prezentat la negocieri fâstâciți, servili, cu căciula în mâini, făcând temenele pentru că „am fost primiți”.

Pe fondul acestor efecte ale impotenței politice de care clasa noastră politică a dat dovadă în epoca post-decembristă,  este aproape cert că, dacă Ceaușescu ar trăi, mâine ar fi reales la al cinșpelea congres.

Pentru că, în afară de extremism, deziluzia, frustrarea, pauperitatea și lipsa de speranță, toate duc spre nostalgia după vremurile apuse când „se băgau pui”, când „se lua curentul” sau când „se dădea meciul la televizor”! Pentru că… așa era pe atunci! Era bine!

Eugen Blaj

Nostalgia după comunism

comentarii