Ziarul electronic al arădenilor

Nostalgia după comunism

1. Teama de libertate

În anii comunismului, bunica, mama și fratele meu mai mic, trei generații deci, au murit intoxicați cu monoxid de carbon, într-o garsonieră de la etajul nouă al unui bloc din Brașov.

Lăsaseră aragazul pornit peste noapte, din nevoia de a se încălzi cât de cât, deoarece pe toată durata sezonului rece caloriferele înghețau, iar apa caldă nu „avea presiune” pentru a ajunge la ei. O garsonieră, atât a putut obține mama de la întreprinderea la care lucra de ani buni, pentru a adăposti trei oameni din trei generații diferite.

De pe această poziție, lăsând în urmă orice fel de resentiment, voi încerca să deslușesc motivele pentru care mulți concetățeni se lasă răpuși de „nostalgia comunismului”.

Puteți găsi pe Facebook o sumedenie de postări care îl înalță în slăvi pe Ceaușescu, pentru patriotismul și pentru marile lui realizări, postări care mustesc de această nostalgie după vremurile apuse. Cu unii prieteni virtuali am încercat să port un dialog, în speranța că mă voi dumiri, că voi putea să pricep resortul unei asemenea nostalgii absurde.

La un moment dat am avut senzația că sunt protagonistul unui sience-fiction, singurul din această țară care a răbdat de foame pe vremea aceea, care a stat în frig, pe întuneric, care se lupta la cozi interminabile pentru tacâmuri de pui, care avea televizor doar pentru telejurnale, care slujea statul pe un salariu de mizerie, care și-a crescut copilul în lipsuri, chinuindu-l, care, în cele din urmă, visa la o posibilă evadare din frumoasa noastră patrie.

Fostul (evident!) meu prieten virtual m-a întrebat bășcălios: „Tu a-i răbdat de foame?”. Apoi a completat mândru de el: „Eu nam răbdat și nici nam să rabd!”.

Adevărul este că au existat unii oameni care au trăit mult mai bine pe atunci decât acum. Eu am avut un vecin care era măcelar la abator. Am mai scris despre el și în volumul meu autobiografic „Exilat în propria viață”, apărut la Editura Eikon. Am mai scris, pentru că mi se pare un personaj emblematic pentru acea perioadă.

Un incult parvenit, pentru care evenimentele din decembrie 1989 de la Timișoara reprezentau o amenințare de moarte. Pentru el, ca și pentru întreaga sa familie, Revoluția a fost o adevărată catastrofă. Sunt mulți oameni care spun că „au dus-o mai bine” sub Ceaușescu.

Surpriza mea neplăcută vine din faptul că realizez cu tristețe că „a o duce mai bine” înseamnă, pentru acești oameni, a nu duce grija burții, a avea covoare persane și televizor color la care să vezi cum joacă Steaua, copiii pe la licee sau facultăți, indiferent de intelectul lor… și cam atât!

Acești oameni nu suflă o vorbă despre libertate, despre Securitate, și, în general, despre nimic care nu ține de un anumit avantaj strict material. „Acum a-i libertate și ce faci cu ea?” – mă întreabă fostul meu amic virtual.

Una dintre concluziile la care am ajuns, pornind de la această întrebare stupidă, care sfidează legile gramaticale, este aproape dureroasă și stânjenitoare. Sunt mulți acei români care nu sunt capabili să se descurce în libertate.

O dată cu libertatea vine și o imensă responsabilitate, pe care acești oameni nu sunt funciarmente capabili să și-o asume. Ei sunt obișnuiți cu un „tătuc”, care dacă dă e bine, dacă nu dă, asta e, ne descurcăm noi cumva. Libertatea este pentru ei periculoasă, un ceva necunoscut înspăimântător, o junglă spre care privesc paralizați de groază, incapabili să treacă de liziera ei. Pentru ei, un trai bun în închisoare este preferabil unui risc asumat în libertate.

„Da – recunoaște fostul meu prieten virtual – e adevărat că stăteam la cozi, că nu aveam lumină două ore, că erau cartele, pentru că așa era pe atunci!”. Deci… așa era pe atunci, punct! Ce să-i faci? Așa era și gata! Exista pentru ei un soi de autoritate superioară nedefinită cu care nu aveau cum și de ce să se pună, o forță impersonală care, asemeni unei cupole, îi ferea de libertatea amenințătoare, chiar dacă pentru acest nobil scop erau nevoiți să suporte anumite privațiuni.

„S-a luat curentul” – spuneam noi. „Se dau pui la alimentară”, „A venit apă caldă”, „Se dă meciul la televizor” și multe altele, toate propoziții cu subiect impersonal. Pentru ei, totul era în regulă. Statul impersonal, în frunte cu Ceaușescu personal, le dădea sau nu le dădea, asta era situația. Așa erau vremurile! Dar era mai bine.

Cât de jalnici putem să fim să preferăm să lenevim intelectual și moral, cu burțile pline, trântiți pe patul unei celule, în loc să ne asumăm riscul unui zbor periculos, dar în libertate?

Ei nu au citit versurile lui Coșbuc, sau dacă le-au citit, nu le-au priceput și nici nu i-a impresionat: „Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câine-nlănțuit!”.

(Am să revin săptămâna viitoare cu acest subiect, deslușind și alte motive ale nostalgiei după comunism, în afară de această teamă de libertate)

Eugen Blaj

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.