Ziarul electronic al arădenilor

Lacrimă și semn

Am aflat de expoziția ridicată de membrii Cenaclului „Ion Andreescu” din Arad în memoria omului de cultură Dan Lăzărescu abia după ce ea fusese vernisată.

Gestul – simplu și frumoasă expresie de smerenie – mi se pare demn de scos în evidență. Pentru că demonstrează ceva: mai avem loc în inimă și pentru momente de reculegere, de un timp în care să facem liniște în noi și să putem încerca să vedem ce-am pierdut dar, mai ales, ce ne așteaptă pe drum.

Și, credeți-mă, în lumea de azi, e mare lucru!

Expoziția am văzut-o abia acum, la multe zile după ce se vor fi rostit cele cuvenite. (Vă mai spuneam, ca să poți „vedea” o expoziție, mergi acolo după vernisaj; e mai multă lumină și aerul, mai curat.)

Ceea ce s-a adunat la Sala Clio reprezintă, mai întâi de toate, un omagiu adus lui Dan Lăzărescu și poate că ar fi și de ajuns să spun atât.

Dar n-am să pot lăsa ca evenimentul să rămână doar ca o filă de cronică.

Aș vrea să adresez un cuvânt de apreciere conducerii Muzeului de Artă din Arad pentru felul deosebit în care ocrotește viața și preocupările artiștilor plastici locali, pentru eleganta discreție cu care săvârșește gesturi de o aleasă noblețe, cum este și acesta, al unei expoziții omagiale dedicate cuiva care a slujit, la rându-i, artele frumoase locale.

Apoi, sunt de spus destule lucruri și despre efortul expozanților.

Să fim de acord că, până la urmă, o expoziție este – oriunde și oricând – un prilej de a evalua, de a măsura calitate, de a așeza borne de orientare pentru cei ce vor să-și vadă pașii conturînd un drum către „mai departe”. A trece impasibil pe lângă simeze și a te cufunda, tăcut, în cenușiul unui bulevard care se întâmplă să fie și plin de praf, poate fi o alegere. Dar prea pare perspectiva tristă. Deopotrivă pentru privitor dar mai ales pentru artistul neluat în seamă.

Mărturisesc că au trecut ceva ani de când n-am mai văzut lucrări ale celor de la „Ion Andreescu” (vina este, în exclusivitate, a mea), iar lucrul acesta s-ar putea să influențeze unele din concluziile pe care le-am creionat în timp ce am parcurs spațiul (generos, ca întotdeauna) pus la dispoziție expozanților.

Am regăsit nume „consacrate” de acum – și m-am bucurat de regăsire – am notat o sumedenie de nume noi – pentru mine! – și m-am confruntat cu nostalgia melancolică a reîntâlnirii cu un nume foarte drag mie, Francisc Baranyai!

Da, este vorba de fiul celui pe care l-am prețuit și a cărui prietenie am avut onoarea să o împărtășesc mai multe decenii. Prezența lucrărilor tânărului Baranyai fost o prima surpriză.

Cu lucrări care m-au făcut să-i spun soției mele: „Vezi cât de adevărată e vorba aceea cu așchia care nu sare…”. În cazul lui Feri Baranyai junior, acest adevăr popular trebuie, totuși, nuanțat: el, aș zice, deși ar trebui să o facă, fără doar și poate, nu  sărit, încă, decisiv de sub tutela celui care i-a fost tată și mentor. Am văzut desen îngrijit, am văzut culoare așezată generos, cu pasiune și cu foarte multă sensibilitate.

Perspective din înălțimea cărora se pot descifra împliniri care să consolideze un Baranyai „junior” solid în valorile pe care le va fi promovând cu arta sa. De aceea, aștept, cu încredere, desprinderea într-un zbor „al său” și nu mă îndoiesc că el va veni!

Am mai rămas pe retină cu câteva lucruri frumoase. Estera Kertesz – „Oda bucuriei”, Katalin Lauko – „Noi doi” – duioase, subtil ironico-erotice -, Georgeta Tornean – „Flori de cireș”, Maria Lucan – „Vibrații muzicale” – tumultuoase, puternice, elocvente –, Simona Oarcea – „Crepuscul”, Lenuța Rus – „Carnavalul primăverii” – trimitere degajată și frumos articulată la un suprarealism discret – ar fi câteva crâmpeie dintr-o masivă etalare de linii și forme elegante, exerciții de culoare pentru toate „mâinile”, jocuri luminoase de idei și povești tainice (vezi „Carnavalul…”).

O mențiune specială pentru lucrările Elenei Apostol – o artistă puternică, coloristă viguroasă marcată de o frumoasă amprentă de sensibilitate feminină introdusă într-un limbaj pe care mentorul domniei sale – mă refer aici la maestrul Sever Săsărman, cunoscut publicului larg din țară și din străinătate – îl promovează atât de strălucit de peste jumătate de veac.

„Venetia” lui Pavel Jurik este calmă și exuberantă, deopotrivă, lumina în care artistul și-a așezat peisajul arătând siguranță în cernerea culorilor pe paletă. N-am cum să-l uit nici pe Kolumban Zsolt, cu o „Piesă” ce mi-a lăsat o foarte bună impresie a mecanicii interioare petelor ce alcătuiesc o arhitectură elegantă.

Apoi, Attila Csilag, un redutabil interpret al tonurilor grave dar, mai cu seamă, demonstrând un foarte fin meșteșug al jocului luminii cu semi-întunericul – virtute pe care o întâlnești greu.

În context, „Aradul, dimineața” se constituie într-o dovadă elocventă că artistul „se știe de-a clar-obscurul” aducând, din spatele unor abia sugerate tufe încă adormite, o lumină irizată, suprinzătoare prin profunzimea ei, sugerând perspectiva unei zile frumoase.

Îmi pot imagina seara vernisajului.

A fost lacrima ce s-a prelins în amintirea unui iubitor al frumosului.

A doua zi, în zori, semnele pe care le-au așternut, cu aleasă modestie, cenacliștii de la „Ion Andreescu” și-au început articularea într-un frumos mesaj de dragoste.

Pentru oameni, pentru ceea ce este important de spus, de arătat.

Până la urmă, de dăruit.

Silviu Rațiu

28 aprilie, 2018

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.