Ziarul electronic al arădenilor

Despre cum ne învață japonezii toleranța

Aflu că în Japonia, în Ajunul de Crăciun, oamenii dau năvală în restaurantele KFC și comandă porții copioase de aripioare de pui. Oricum, mai mari decât în restul zilelor.

Este modul lor de a marca Sărbătoarea Crăciunului, știut fiind că, în majoritate, japonezii sunt, fie budhiști, fie shintoiști. Cu alte cuvinte, nu au nimic în comun cu marea sărbătoare a creștinilor.

Cum, însă, numărul celor ce împărtășesc credința în Isus Hristos este semnificativ, depășind procentul de 1%, pentru japonezul de rând acest lucru trebuie că înseamnă un lucru demn de luat în seamă. Și de respectat.

Și dacă n-o să adopte, neapărat, obiceiurile proprii Crăciunului la scara largă, iată că ei au găsit soluția: se alătură sărbătorii. În felul lor. Arătându-le acest lucru în mod vizibil celor alături de care aleg să se bucure. Să împărtășească bucuria lor, bucurându-se și ei.

Ce mare lucru, o să-mi zică unii.

Da, e lucru mare, dacă mă gândesc că, mai aproape de noi, în Europa de Vest și chiar și în SUA au apărut deja manifestări prin care se încearcă îngrădirea sărbătoririi Crăciunului. În fel și chip. Cu orice preț.

Mai întâi s-au găsit o grămadă de „deontologi” ai corectitudinii politice, să „descopere” că Sărbătoarea Crăciunului nici nu este, de fapt, o sărbătoare creștină. Că, deci, ar trebui pur și simplu radiată din calendar.

Culmea că aceeași „deontologi” fac mare caz și gălăgie pentru faptul că sunt încă destui europeni care-și revendică rădăcinile iudeo-creștine și-i acuză de… fundamentalism religios. La diverse nivele se desfășoară o ofensivă, când fățișă, când de o înspăimîntătoare viclenie, împotriva a tot ce este creștin, creștinism. Deci și împotriva Sărbătorii Nașterii Mântuitorului!

Una peste alta, ultimele decenii ale istoriei sunt și despre această temă (tot mai) controversată: Crăciunul și modul cum ne raportăm la acest eveniment al lumii creștine.

Trist este că în cultura occidentală se găsesc tot mai mulți promotori ai ideii că această sărbătoare ar jigni sentimentele – religioase sau de altă natură – ale altora, sosiți din toate colțurile lumii pe pământul bătrânei Europe și că, cel mai bun lucru ar fi dacă am lua-o mai încet cu bradul, cu steluțele, cu renii și cu Moșul care aduce daruri.

Să dăm, adică, de o parte, o componentă adânc înrădăcinată în cultura și tradițiile popoarelor care alcătuiesc marea familie a Europei. Așa cum este ea, diversă, multinațională și multiculturală, dar atât de unitară în atașamentul ferm față de Mântuitorul Isus Christos.

Să nu-i jignim pe cei care s-au așezat printre noi și care, zic ei, vor să trăiască – și să se simtă bine – aici. Cum? Impunându-și propriile reguli acolo unde, de bine de rău, există deja reguli statornicite de milenii, constituind „oaze” unde n-au voie să pătrundă decât ei și ai lor, refuzând – în multe locuri – să învețe măcar limba locului, pentru a putea stabili o relație cât de cât cu autoritățile, cu comunitatea în mijlocul căreia s-au stabilit.

Cu tot cu civilizația în numele căreia promovează o intoleranță pe cât de gălăgioasă, pe atât de fățiș agresivă.

Revenind, creștinii sunt o minoritate, ai putea zice nesemnificativă, în Japonia. Ce mare lucru 1% din populația altminteri extrem de omogenă a arhipelagului nipon?!

Cu toate acestea, japonezii – chit că-s majoritari (!) – nu au mers la primărie să ceară ca, de Crăciun, să nu se mai facă atâta caz cu podoabe, cu brazi, cu beteală și altele la fel. Dimpotrivă, au zis că ar fi un lucru frumos să li se alăture celor care sunt în sărbătoare. Și cum s-o facă mai bine decât sărbătorind alături de vecinii, colegii sau pur și simplu, concetățenii lor.

În aceste condiții, poate că n-ar strica să ne trimitem „deontologii” – de toate națiile și limbile din Europa și oriunde și-ar exercita mica porție de „autoritate” birocratică – să ia niște lecții despre ce care va să zică înseamnă înțelesul corect al cuvântului „toleranță”. Sau „îngăduire” (de la „îngăduiți-vă unii pe alții…”, în Coloseni cap.3:13).

Pentru că, ceea ce se întâmplă la ora actuală în Europa sub semn de „îngăduință” sau „toleranță” este, nici mai mult, nici mai puțin decât o capitulare necondiționată. N-o spun numai eu! Au spus-o, într-o Declarație fermă și fantastic de bine articulată, peste 100 de intelectuali importanți ai Europei, o spun tot mai mulți lideri politici din lumea occidentală, o spun – lucru foarte important – tot mai mulți cetățeni simpli, fără nume dar cu o identitate clară – aceea de oameni cu capul pe umeri și cu responsabilitatea pe care ți-o dă moștenirea identitară pe care o purtăm de-a lungul unei vieți, lăsată nouă de generații care au plătit chiar cu viața pentru a se bucura în Noaptea de Ajun. O moștenire care ne-a păstrat și care ne ține, lumini, în calea stihiilor.

Și pe care trebuie s-o lăsăm celor ce vin din urmă.

Silviu Rațiu

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *